Un articol semnat Filip – Lucian Iorga
Când privim cu jind către ţările occidentale avansate şi în special către nivelul de trai de acolo, evocăm deseori necesitatea consolidării clasei de mijloc. Dar ce înseamnă “clasă de mijloc” şi cine face parte din ea? Simplificând, la începutul modernităţii occidentale a face parte din clasa de mijloc însemna a nu fi nici aristocrat, dar nici ţăran care lucra pe domeniile deţinute de nobili. Mai multe criterii au ajuns să joace un rol în definirea clasei de mijloc: situaţia financiară, dar şi nivelul studiilor sau stilul de viaţă. Antreprenorii, profesiile liberale, mica burghezie ar putea fi încadrate în contingentele clasei de mijloc.
Încercând o selecţie proprie, aş privilegia trei criterii esenţiale pentru vertebrarea unei clase de mijloc puternice şi eficace: libertatea personală, independenţa economică (statutul de proprietar, capacitatea de a economisi) şi educaţia.
Culmea e că în trecutul nostru putem găsi un exemplu strălucit de “clasă de mijloc” care să se încadreze în cele trei criterii enunţate mai sus. Este vorba despre moşnenii din Ţara Românească şi despre răzeşii din Moldova. Dacă vă veţi uita în cea mai recentă ediţie a DEX-ului, veţi vedea că moşnenii şi răzeşii sunt definiţi cu nonşalanţă ca “ţărani liberi”. Supravieţuieşte, aşadar, definiţia incorectă din punct de vedere istoric impusă în timpul regimului comunist. Sigur că, pentru comunişti, existenţa unei “clase de mijloc” în Evul Mediu românesc era incomodă: ei căutau, peste tot în istorie, “lupta de clasă”, iar în trecutul românilor inventaseră un război permanent între boieri şi ţărani. Regretabil este că dicţionarele perpetuează această mistificare istorică şi că românii şi-au uitat unul dintre capitolele cele mai frumoase din istoria lor.
Moşnenii, românii cei mai “verzi”?
Cine erau, de fapt, moşnenii şi răzeşii? Istorici precum Constantin Giurescu îi consideră boieri. Documentele ne demonstrează de nenumărate ori că neamurile de moşneni şi de răzeşi erau strâns înrudite cu neamuri de mari boieri sau chiar că descindeau din mari boieri. Forma lor de organizare în obşti săteşti devălmaşe i-a făcut pe unii istorici să scrie că ei erau românii cei mai “verzi”, păstrătorii celor mai curate tradiţii româneşti. Nu mă hazardez într-o astfel de discuţie şi nici nu mi se pare interesantă sau legitimă afirmarea vreunei “purităţi etnice” a moşnenilor şi răzeşilor. Cred însă că definiţiile lui Constantin Giurescu, Lazăr Şăineanu, Octav-George Lecca sau Dinică Ciobotea şi cred că ar trebui adoptate neîntârziat şi de dicţionarele noastre. Moşnenii şi răzeşii au fost, aşadar, oameni liberi, proprietari în devălmăşie, stăpâni pe moşiile lor, asimilabili cu o “mică nobilime” care nu poate fi în niciun caz confundată cu ţărănimea lipsită de libertate şi de proprietate. La sfârşitul secolului al XIX-lea, moşnenii şi răzeşii reprezentau 20 % din populaţia rurală românească.
Moşnenii şi răzeşii aveau libertate personală şi erau proprietari. În satele lor, rata de alfabetizare era mult mai mare decât în restul comunităţilor rurale. Sute de ani, răzeşii şi moşnenii şi-au apărat libertatea şi proprietăţile, împotriva domniei, a bisericii şi a marilor boieri. Ei erau “plătitori de impozite” şi ei erau războinici, dar ei erau şi cei mai ameninţaţi de poftele celor puternici. Pentru că libertatea are preţul ei. În general, moşnenii şi răzeşii au plătit preţul, pentru a rămâne oameni liberi. Chiar şi atunci când ajunseseră să-şi muncească moşiile cu propriile braţe (de unde termenul inexact de “ţărănime liberă”), ei îşi păstrau “ţâfna” de oameni liberi care se judecau zeci, chiar sute de ani pentru recuperarea unei palme pământ. De acolo vine şi vorba “ai carte, ai parte!”, folosită cândva pentru a-i impulsiona pe elevii leneşi. Acum nu prea mai e la modă, pentru că realităţile sociale arată mai degrabă că, dacă ai carte, ai din ce în ce mai puţine şanse să ai parte. Numai că zicala nu s-a născut în legătură cu cartea de învăţătură, ci cu acea “carte” care era document de proprietate. Moşnenii şi răzeşii, oameni liberi, erau şi oameni ai “cărţii”, legalişti care mergeau până în pânzele albe pentru apărarea drepturilor strămoşeşti confirmate de vechi acte domneşti. Oameni liberi care nici nu se gândeau să se plece, nici în faţa lui vodă, nici în faţa boierilor bogaţi şi puternici, atâta timp cât ştiau că “legea” era de partea lor.
Urmaşii răzeşilor şi ai moşnenilor par să fi uitat cine sunt
Credeţi însă că istoria i-a răsplătit pe moşneni şi pe răzeşi pentru dârzenie şi rezistenţa lor? Nicidecum. Reformele agrare şi împroprietărirea ţăranilor nu au dus decât la o nivelare socială şi au reprezentat o lovitură de moarte pentru vechiul model de organizare în obşti devălmaşe. Chiar dacă, prin împărţiri repetate, moşiile vechi ale moşnenilor şi răzeşilor deveniseră minuscule (exista chiar o glumă referitoare la faptul că moşneanul nu mai putea nici să întoarcă plugul pentru a-şi ara pământul, aşa era de îngustă “sfoara” sa de moşie), ei nu au primit pământ la împroprietărirea lui Cuza. Pentru că ei erau deja proprietari şi, nu-i aşa, libertatea trebuie întotdeauna pedepsită. Moşnenimea şi răzeşimea a fost categoria care a dat naştere, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, unei mari părţi a “clasei de mijloc” care a făcut România modernă: întreprinzători, profesori, oameni politici, ofiţeri, fabricanţi, într-un cuvânt mica burghezie.
Dar vine comunismul şi asupra cui se năpusteşte în primul rând? Care sunt categoriile cele mai periculoase pentru regimul totalitar? Bineînţeles, oamenii liberi, proprietarii, cei care gândesc cu propriile lor minţi. Elitele intelectuale şi sociale ale României sunt ucise în temniţe, pleacă în exil, sunt deposedate, sărăcite, trimise la marginea societăţii şi lăsate, cel mult, să supravieţuiască. Orice urmă de demnitate, de libertate personală, de “ţâfnă” legalistă a fost ştearsă din trecutul nostru şi nu e de mirare că astăzi majoritatea românilor nu ar şti să spună ce a fost acela un moşnean. Chiar urmaşii răzeşilor şi ai moşnenilor par să fi uitat cine sunt.
Atunci când ne revoltă diverse evenimente sau diverse personaje care ne conduc, care apar la televizor, care ne dau lecţii strâmbe şi care schimonosesc în mod inacceptabil chipul ţării, ar trebui să căutăm şi rădăcinile mai adânci ale răului care ne bântuie. Nu vreau să ofer aici o explicaţie “elitistă”, dar cred că e momentul să ne asumăm o realitate.
România dintre 1866 şi 1947, Regatul României, nu a fost un Paradis. Distanţa dintre elite şi sărăcime era uriaşă, la fel erau şi cifrele analfabetismului şi ale mortalităţii infantile. România de atunci era o ţară în curs de dezvoltare, dar calea pe care se pornise era cea corectă. Comunismul a zdrobit elitele şi i-a transformat pe români într-un popor de sclavi. Ţara nu a stat în loc (asta ar fi fost bine!), ci a avansat într-o direcţie greşită.
După 1989, România a beneficiat de un context internaţional care a condus-o către NATO şi către Uniunea Europeană. Dar nimic din evoluţiile pozitive, care nu pot fi negate, nu se datorează noilor “elite”, descendente ale profitorilor regimului comunist. Lumea afacerilor, partidele, Parlamentul, instituţiile publice, universităţile sunt în general înţesate de “oameni noi”. Dincolo de apartenenţa la un grup politic sau la altul, la o gaşcă economică sau la alta, la o coterie intelectuală sau la alta, în aproape toţi oamenii puternici şi influenţi ai momentului recunoaştem profilul slugii. Ei sunt, în primul rând, oameni neliberi: pentru că se află în poziţii pe care ştiu prea bine că nu le merită şi pentru că nu sunt proprii lor stăpâni, ci slugile celor care i-au propulsat. Chiar dacă sunt putred de bogaţi, aceşti “oameni noi” nu sunt cu adevărat proprietari, pentru că nu poţi stăpâni ceva ce ai furat. În fine, sunt în general oameni lipsiţi de educaţie. Chiar şi unii mari oameni de cultură, academicieni, editori, jurnalişti sau oameni de televiziune care sunt sau par erudiţi, care au citit multe cărţi, sunt lipsiţi de educaţie. Pentru că numai cultura care te vertebrează, care te ajută să-ţi ţii spatele drept în faţa vieţii şi a istoriei e cultură adevărată. Restul e pospăială de preţioase ridicole.
“Oamenii noi”, slugile nu au valori
“Oamenii noi”, slugile nu au valori, au doar interese. Nu au respect pentru lege, pentru că tot ceea ce sunt şi tot ceea ce au se datorează sfidării şi siluirii legilor, moralei publice şi bunului-simţ. În general, sluga e în acelaşi timp laşă şi impertinentă; linguşeala şi tupeul sunt armele ei de preţ. Din acest punct de vedere, comunismul a învins, reuşind să pună pe lume “omul nou”, ciocoiul de tip nou. Comunismul a dus la perfecţiune selecţia inversă: cu cât eşti mai incompetent, mai lingău, mai turnător, mai corupt, mai lichea, cu atât ai şanse să “te realizezi”, să faci carieră, să fii “un om de succes”. Uitaţi-vă la cei care au puterea, care au banii şi care au notorietatea în 2014. Cei mai mulţi nu sunt oameni, ci oameni noi.
Libertatea costă scump
Am contemplat portretul jalnic al noilor “elite”. Ce se întâmplă însă cu “poporul”? Cum de înghite un popor european, în 2014, astfel de conducători, astfel de şefi, astfel de modele? Aici avem nevoie de istorie. Pe timpul lui Constantin-Vodă Mavrocordat, în Ţara Românească este desfiinţată rumânia (în 1746), iar în Moldova este desfiinţată vecinia (în 1749). În Transilvania, iobăgia este abolită definitiv abia în 1848. Iar în Moldova şi în Ţara Românească, adevărata “eliberare” a unei majorităţi a populaţiei are loc, de fapt, în 1864, prin desfiinţarea clăcăşiei şi prin împroprietărire. Ce vrea să însemne asta? Că o largă majoritate a populaţiei României de azi este alcătuită din oameni ale căror familii nu au beneficiat nici de libertate personală şi nici de proprietate o perioadă mult mai lungă de 100 de ani. Şi după 1989, încă vreo 25 de ani (dar după o fractură brutală, care nu a făcut decât să îi dezveţe pe oameni ce înseamnă libertatea şi proprietatea).
Poate că e incorect politic, dar e o realitate istorică: majoritatea românilor de azi nu au mai mult de 100 de ani de libertate în ascendenţa lor. Or, libertatea nu e un dat, ci se învaţă, şi nu în câţiva ani, ci în secole. Libertatea nu îţi aduce privilegii, ci responsabilităţi. Libertatea nu ţi-o poate nimeni garanta pentru totdeauna, ci ea trebuie apărată în fiecare zi. Aşa cum făceau moşnenii şi răzeşii. Libertatea costă scump. Moşnenii şi răzeşii au simţit asta pe pielea lor, timp de sute de ani.
Care sunt, totuşi, beneficiile libertăţii? Simplu: coloana vertebrală. Adică exact ceea ce lipseşte unei majorităţi a românilor, în momentul de faţă. Acelei majorităţi care înţelege prea bine că lucrurile nu funcţionează cum trebuie, care vede limpede că îi sunt încălcate drepturile, dar care nu reacţionează.
Urmaşii de azi ai vechilor elite româneşti, adică ai boierimii mari (câteva sute) şi ai moşnenilor şi răzeşilor (multe sute de mii) au datoria să-şi amintească cine sunt şi să le vorbească românilor despre paginile demne din trecutul lor. Se va naşte astfel, poate, o nouă moşnenime, de data asta mult mai numeroasă şi mult mai puternică. Iar noii moşneni şi noii răzeşi vor şti să zdrobească, cu armele competenţei, ale onestităţii şi ale verticalităţii, cohortele de “oameni noi”, haitele de “ciocoi noi” care acaparează puterea şi discursul public.
În tot cazul, “omul nou” n-ar trebui să doarmă liniştit. Moşnenii şi răzeşii au ştiut întotdeauna să lupte pentru libertatea şi pentru demnitatea lor, ca şi pentru pământul lor, chiar şi atunci când erau covârşiţi de forţa adversarului, chiar şi atunci când erau striviţi de evidenţa propriei lor înfrângeri. Pentru că aceia care luptă pentru libertate şi de partea dreptăţii nu pot fi înfrânţi decât pentru moment (moment care poate dura şi secole), niciodată definitiv. Iar victoriile “omului nou” nu pot fi decât nevolnice şi trecătoare, pentru că sunt construite pe dispreţul faţă de omul adevărat, faţă de omul liber.
NR Acest articol a aprut in editia print Expres Magazin, nr 2, luna mai.
