Motto: „In ceea ce priveste presa scrisa este mai adevarat decat oricand si poate in orice alt domeniu ca “nici viitorul nu mai e ce a fost odata”.

CAPITOLUL IV: PIATA UNIVERSITATII SI PRIMUL ZIAR LIBER

 1.     Dimineata incepe in costum de cioclu

In dimineata zilei de 21 decembrie 1989 apoi, pe tot parcursul zilei si zilelor urmatoare, m-am aflat in epicentrul evenimentelor spectaculoase care aveau sa conduca la caderea regimului Ceausescu si nasterea unei noi lumi, inclusiv a primelor ziare si organizatii independente.

Asadar, dimineata, m-am imbracat in singurul costum pe care il aveam si care, din fericire, era de culoare inchisa. Era pentru prima data cand mergeam astfel la redactia “Informatiei Bucurestiului”. Nu am facut-o intamplator. Banuiam, fapt confirmat, ca jurnalistilor li se va cere sa scrie mesaje de adeziune in sprijinul lui Ceausescu si de condamnare a “huliganilor” de la Timisoara. La Timisoara exista o parte din familia mea. Si pentru a evita – facand din asta un gest de lasitate, nu de curaj – sa particip, cumva, la o asemenea marsavie jurnalistica, eram dispus, ceea ce am si facut, sa anunt ca o matusa de-a mea din Timisoara a fost impuscata din greseala. Acest “eveniment” m-a scutit de orice fel de discutii, evitand participarea la vreun efort colectiv de salvare a imaginii lui Ceausescu. In plus, costumul de culoare inchisa si povestea cu matusa mi-au permis sa plec mai devreme din redactie.

Inainte insa, am putut urmari de la unul dintre etajele superioare din cladirea Universul, din sediul “Informatiei Bucurestiului”, coloanele de muncitori care, mai mult in sila, lipsite de orice fel de entuziasm, erau “pompate”, inclusiv pe artera Brezoianu, spre mitingul care urma sa inceapa in Piata Palatului.

Dupa o vreme, am putut pleca din redactie si, din nou, scopul nu a fost deloc eroic. In ciuda celor intamplate la Timisoara, evenimente pe care le urmarisem cu toata atentia, cu ajutorul “Europei Libere” si a telefoanelor primite de la rudele si prietenii de acolo – asa cum au facut, de altfel, multi dintre romani – eram departe de a intuit ca, la un moment dat, randurile vor fi rupte iar manifestatia se va transforma intr-o debandada si, apoi, intr-o contramanifestatie. Culmea este ca in primul numar al ziarului ilegal “Libertatea”, pe ultima pagina, pe care impreuna cu Mircea Popa, plasasem o serie de texte subversive, prin care sugeram solutii pentru a declansa un miting spontan anticomunist – intre acestea fiind chiar si ruperea randurilor in timpul unui miting oficial – nicio secunda nu mi-a trecut prin minte ca acest lucru urma sa se intample, aproape sub ochii mei. Eu plecasem din redactie pentru ca reusisem sa ma sustrag unei obligatii politice si, dintr-un al doilea motiv, mult mai prozaic. Un bun prieten de pe vremea “Vietii Studentesti”, ziaristul Ioan Novac – care in presa studenteasca s-a ocupat intens, prin numeroase articole, de pregatirea tinerilor in vederea intrarii in facultate si de rubricile suplimentelor sportive, iar mult mai tarziu a lucrat la ziarul “Ziua”, pe tot parcursul istoriei acestui cotidian, – luase un imprumut de la Casa de Ajutor Reciproc. Intrucat aveam nevoie urgenta de bani, imi promisese ca din acest imprumut o sa imi dea si mie o parte. El locuia in spatele Intercontinentalului si spre blocul sau ma precipitam. Asa ca, insotit de Horia Tabacu, care iesise si el din redactie, nu stiu sub ce pretext, am ocolit usor pe la Patria, zona demonstratiei organizate de Ceausescu si apoi, pe bulevardul Magheru, ne-am deplasat in directia Intercontinentalului.

 

2.     Guler cu portretul tovarasului

Exact atunci cand am ajuns in dreptul cinematografului “Scala”, s-a auzit un zgomot greu de reconstituit, practic, un urias vuiet. Am incremenit, nestiind ce se intampla. Dar, in scurt timp, oameni isterizati, mii si mii de oameni, au aparut alergand si traversand in fuga bulevardul. Unii dintre ei aveau inca in maini faimoasele pancarde pe care romanii le purtau, de obicei, la manifestatii. In mijlocul bulevardului Magheru, pe trecerea de pietoni, un demonstrant, barbat intre doua varste, s-a oprit buimac, a privit pancarda pe care o ducea, era portretul lui Nicolae Ceausescu, s-a uitat de jur-imprejur, a vazut un militian si el buimac si i-a dat acestuia in cap cu portretul. Dupa care a rupt-o la fuga.

Incepeau sa se formeze primele grupuri, sa le spunem organizate. De  cetateni care nu mai fugeau, ci se regrupau. Circulatia se oprise. Bulevardul era, sa-i spunem, liber. Unii se grupau in zona Piata Romana, se vedea aceasta multime de la distanta, altii in zona magazinului Eva si a cinematografului Patria, un al treilea grup chiar acolo unde ma aflam, la Scala si, in fine, se vedeau din ce in ce mai multi oameni in fata hotelului Intercontinental.

In ceea ce ma priveste, primul meu gand a fost ca intr-adevar a izbucnit ceea ce asteptam de atatia ani. Mamaliga explodase. A doua reactie a fost de emotie si chiar de panica. Emotie pentru tot ceea ce se intampla, dar si panica, intrucat eram imbracat intr-un costum. Puteam fi perceput, oricand, ca unul dintre “baietii cu ochi albastrii”. Chiar daca imi scoteam, ceea ce am si facut, cravata si chiar daca imi puneam haina sub brat. M-am indreptat nu spre Intercontinental, ci spre o strada paralela, Vasile Conta, insotit de acelasi Horia Tabacu. Cand am intrat pe aceasta strada, mi s-a facut rau si am varsat. De emotie. Nu am uitat insa ca, in drum spre casa – locuiam  in apropiere de Calea Mosilor -,  sa ma opresc la Ioan Novac si sa iau de la el, cred ca 2000 de lei. M-am schimbat, m-am imbracat in tinuta mea obisnuita si, impreuna cu Horia Tabacu, am revenit in Piata Universitatii, acolo unde mai sosisera cativa colegi, intre care si Marian Cioaba.

 

3.     Revolutia vazuta din strapontina

Demonstratia istorica incepuse. Aveam sa o urmarim pana inainte cu cateva minute sa se traga primele gloante. Horia Tabacu si Marian Cioaba au ramas insa si dupa, in apartamentul unei prietene, situat chiar deasupra restaurantului Dunarea. Pe tot parcursul demonstratiei de protest, ne-am miscat in intreaga zona. Decisesem sa luam notite si sa scriem, minut cu minut, ce se intampla, pentru a putea relata mai tarziu. Ceea ce s-a si intamplat. Asupra acestui moment voi reveni.

Esential este ca mult timp, echipajele de pe taburi, care erau plasate in zona statuilor de la Universitate si pe bulevardul spre Piata Unirii, fumau si pareau ca se au in raporturi bune, cordiale chiar, cu cetatenii, dintre care unii erau simpli bagatori de seama ca noi, iar altii erau chiar demonstranti.

Intre timp, tot circuland prin zona, pana departe spre Biserica Armeneasca, am avut posibilitatea sa observ cum o serie de tineri – care pareau suspect de precisi, rapizi, experti chiar –  faceau contactul la motoarele unor masini, in general camioane, pe care le gaseau in zona si, apoi, porneau cu ele spre Universitate. Aceste vehicule urmau sa intareasca faimoasa baricada, initial alcatuita din mese si scaune sustrase de la restaurantul Dunarea. Nu stiu de ce aveam impresia ca particip la o actiune de provocare. La fel cum, mai tarziu, in luna ianuarie, cand muncitorii de la IMGB au fost asmutiti sa atace Institutul de Arhitectura, unde se refugiasera cativa grevisti ai foamei si, apoi, a urmat contrareactia bucurestenilor, cei care au dat foc la masini semanau, suspect de mult in gesturi, in siguranta, in rapiditate, cu unii dintre cei care au participat la faimoasa baricada. La un moment dat insa, membrii echipajelor de pe taburi am vazut ca nu au mai ramas impasibili. Ca la comanda, ei si-au aruncat tigarile pe jos si au intrat in vehiculele blindate. Am intuit ca s-a dat semnalul. Si, pur si simplu, am fugit acasa. Pe drum, pana cand am ajuns pe Calea Mosilor, iadul se dezlantuise. Se auzeau impuscaturi si se vedeau trasoarele. Am reusit, ajuns acasa, sa vorbesc la telefon cu Horia Tabacu. Era la adapost, in apartament iar, de acolo, urmarea tragicul final al protestului, ca dintr-o loja de spectacol. In capitolul urmator voi descrie, succint, modul in care a decurs demonstratia din 21 decembrie, pentru ca reconstituirea acestui eveniment am asternut-o, impreuna, toti trei, pe hartie si apoi in primul ziar care a aparut a doua zi.

 

4.     Singurul reportaj facut la fata locului

A fost singura relatare de la fata locului, minut cu minut, cu tot ceea ce s-a intamplat in Piata Universitatii, in fata la Inter, in acea zi memorabila. Relatarea a fost tiparita, sub semnaturile noastre, pe doua pagini, in primul numar al primului ziar liber, care se numea, deloc intamplator, “Libertatea”. Acest numar istoric al intaiului ziar, cu reportajul la care m-am referit mai sus a fost reeditat in decembrie 2014 de ziarul „Libertatea”. Exact numele pe care il dadusem cu un an inainte, impreuna cu Mircea Popa si cu sotiile noastre, ziarului ilegal, din care am reusit sa scoatem doua numere.

Esentiale sunt cateva lucruri din cele intamplate in fata Intercontinentalului in acea zi istorica, cu exceptia celor care le-am relatat deja. In primul rand, evolutia spectaculoasa, asemanatoare celei petrecute in timpul revoltei muncitorilor de la Brasov, a nivelului revendicarilor si nemultumirilor exprimate de manifestanti. Daca la inceput, asa cum de altfel reiese din cronica minut cu minut a zilei, manifestanti strigau sloganul de tipul Perestroika – “Gorbaciov, ajuta-ne!” – ulterior, cam in timp ce erau organizau baricadele si se radicaliza aceasta miscare, oamenii au inceput sa strige “Jos Ceausescu!” sau chiar “Libertate!”. Sau chiar “Democratie!”.

Al doilea fapt care trebuie retinut este ca, la manifestatia din Piata Universitatii, din zona Intercontinental au participat, asa cum consemnam in primul numar al ziarului “Libertatea”, mii de persoane. In entuziasmul general, care nu avea cum sa nu se repercuteze si asupra stilului redactarii acelui reportaj, am omis sa precizez faptul ca dintre miile de persoane prezente, numai cateva sute, maximum 200-300, erau manifestanti propriu-zisi. Restul erau bagatori de seama. Si nu toti bagatorii de seama, asa cum aveam sa aflu ulterior, erau inocenti. Se aflau acolo, in civili, nenumarati securisti in misiune, oameni de la Antitero, reprezentanti ai Corpului Diplomatic de la Bucuresti, cetateni ai orasului revoltati, dar care nu indrazneau, totusi, sa participe efectiv la manifestatie.

Nu este niciun mister, dar este absolut revoltator, modul in care cateva sute de manifestanti dintre care, din nefericire multi au fost ucisi, s-au transformat ulterior in mii si mii de revolutionari cu patalama la mana.

In fine, al treilea lucru care trebuie remarcat si care lipseste din relatarea pe care am facut-o in primul ziar liber din 22 decembrie este faptul ca taburile, prezente in numar mare, au intervenit cu mare intarziere si abia dupa ce manifestatia atinsese un anumit grad de violenta, prin incendierea baricadei. Privind retrospectiv lucrurile, totul se vede ca un scenariu, in care forte oculte au lasat, in mod deliberat, sa se acumuleze tensiuni, fie pentru ca reprimarea sa aiba o motivatie, sa-i spunem anti-huliganista, fie pentru a provoca incidente sangeroase, care sa conduca la explozia multimii din dimineata zilei din 22 decembrie.

 

5.     22 decembrie 1989, in viata unei redactii. Intaiul ziar

Programul de lucru la “Informatia Bucurestiului” incepea la ora 8.00. Era singurul ziar de pranz care aparea la Bucuresti. In mod obisnuit, iesea pe piata cel mai tarziu la ora 13.00. De aceea, si in 22 decembrie, m-am deplasat spre redactie, pe jos, ca de obicei, trecand prin Piata Universitatii. Acolo, in dreptul spitalului Coltea si, mai ales in zona Muzeului de Istorie, erau stationate masive efective ale Armatei sau Securitatii. Populatia inca nu aparuse, cu exceptia catorva zeci de oameni curiosi. Marele val, dirijat sau nu, dar pornit de pe platformele industriale ale capitalei, abia urma sa vina pentru ca, in final, sa ia cu asalt cladirea Comitetului Central.

In redactie, oamenii erau buimaci. In special, sefii. Acestia, balbaindu-se ingrozitor, au inceput sa dea dispozitii in vederea redactarii unui ziar prin care sa fie condamnate actele huliganice si sa fie exprimat atasamentul fata de regimul Ceausescu. O parte din redactie a inceput sa munceasca pentru acest ziar. Dar s-au produs si numeroase incidente. Octavian Andronic, de pilda, si-a prezentat demisia din Partidul Comunist. Acum, acest eveniment pare caraghios. Dar in acel moment, daca cumva Octavian Andronic nu stia mai multe decat stim noi, gestul era mai mult decat riscant. Era eroic. Unii dintre noi, mai ales cei care fuseseram in Piata Universitatii si ramaseseram marcati de ceea ce vazusem acolo, am coborat in tipografie. Acolo, unii muncitori fusesera batuti, semnele  bastoanelor fiind vizibile, cativa aveau chiar camasile neclaite de sange, cei mai multi erau extrem de tacuti, iar tensiunea, in loc sa scada, crestea. M-am suit pe o masa si le-am spus acestor oameni ca regimul Ceausescu o sa cada. Ca o sa cada si regimul comunist. Cu o naivitate  pe care imi vine foarte greu sa o mai accept acum, le-am promis un viitor minunat. Capitalist. In care ei vor trai mult mai bine. Nici prin cap nu imi trecea atunci ca, in numai cativa ani, cele mai multe dintre meseriile lor urmau, pur si simplu, sa dispara astfel incat, specialisti de prima marime nu vor mai avea obiectul muncii. Am anuntat ca incepand din acel moment Partidul Comunist se desfiinteaza, ca se desfiinteaza si Sindicatul si, intr-un entuziasm surprinzator, am inceput sa strangem semnaturi pentru o noua structura sindicala, pe care am denumit-o, ad-hoc, “Societatea Ziaristilor si Tipografilor din Romania”. Ulterior, Societatea a ramas doar a ziaristilor, intrucat tipografii au optat pentru o organizatie proprie.

La capatul acestei mini-revolutii, muncitorii s-au oferit sa ma insoteasca in redactie pentru “a-i arunca pe fereastra – cum spuneau ei – pe comunisti”. Am comis o mare prostie de natura strategica, dar pe care as comite-o oricand, din nou. I-am oprit sa faca acest lucru. Tin minte ca am afirmat textual ca: “Ce-a fost a fost, acum tragem linie si o luam de la inceput. Fara razbunari.”

Si asa, “fara razbunari”, m-am intors in redactie, locul in care s-a desfasurat aventura primului ziar liber din Romania.

Primul ziar al revolutiei a fost “Libertatea”. Am ales aceasta denumire pentru ca o aveam in suflet. Facusem, nu cu mult timp in urma, un ziar ilegal cu acest nume. Si, “Libertatea” a ramas. Titlul ziarului a fost omologat de toti, aproape instantaneu. Colegii mei au avut revelatia legata de provenienta acestui nume abia cateva zile mai tarziu cand, in paginile ziarului, am reprodus, sub forma de facsimil si, insotit de cuvenita relatare, pagini din ziarul ilegal “Libertatea”.

In mod straniu, in timp simultan, erau pregatite de redactori diferiti doua ziare si ele diferite. Unul era “Informatia Bucurestiului”, in formula veche, cu osanale aduse conducatorului iubit, iar celalalt era ziarul “Libertatea”.

Tipografii nici nu au vrut sa auda de prima forma. Au aruncat-o, pur si simplu, la cos. La ora 12.00 a intrat in rotativa ziarul “Libertatea”.

A fost primul ziar al Romaniei post-Ceausescu, o Romanie inca revolutionara – revolutia, in acel moment, nu fusese confiscata – si, cu primele exemplare ale acestui nou ziar, m-am dus la Comitetul Central, l-am ascuns cu grija sub brat pentru a nu-mi fi smuls de catre numerosii demonstranti pe langa care treceam, am reusit sa intru in cladire, daca imi amintesc bine, printr-o fereastra laterala, si nu prin intrarea principala, iar acolo am fost primit de cativa revolutionari. Cred ca unul dintre acestia a fost chiar Nicolae Dide.

In foarte scurt timp, ziarul “Libertatea” a ajuns la balcon, care a fost deschis imediat dupa ce elicopterul se ridicase, cu greu, de pe cladire, pentru a duce cuplul Ceausescu via Snagov-Targoviste, pe ultimul drum.

Abia mai tarziu, un camion a descarcat in Piata Comitetului Central, fosta Piata a Palatului, actuala Piata a Revolutiei, exemplarele unui al doilea ziar, ”Scanteia Poporului” – formula pseudo-revolutionara a oficiosului PCR. Si, mai tarziu, au sosit primele exemplare din “Romania Libera”.

Ulterior, aveam sa aflu ca si celelalte doua redactii scosesera “numere paralele”. Si era „Sfanta” duplicitate romaneasca.

 

6.     Alte ziare si saptamanale lansate imediat dupa caderea regimului Ceausescu

Nu exista, asadar, nicio indoiala ca “Libertatea” a fost prima publicatie care a iesit pe piata. Si, este la fel de adevarat, cea mai mare parte a tirajului s-a distribuit gratuit. Exista inca, si probabil va mai exista la infinit, o disputa in ceea ce priveste ziarul numarul doi. A fost “Scanteia Poporului” sau a fost “Romania Libera”? Sau “Tineretul Liber”? Fapt este ca si acestea s-au distribuit tot gratuit, in cea mai mare parte.

Primul fenomen legat de presa este explozia tirajelor. Toata lumea citea tot. De la ziare centrale, la ziare locale. In zilele urmatoare, dupa modelul “Scanteii Poporului”, au fost editate, intr-o blestemata inertie, si celelalte publicatii de la nivel judetean, surorile mai mici ale “Scanteii” mari. Care si ele incercau sa o “carmeasca”. Spre democratie.

Dar au aparut, intr-o cadenta naucitoare, si publicatii noi. Pe care romanii nu le mai vazusera niciodata sau, in orice caz, nu le mai vazusera sub comunism. Cu certitudine, primul ziar de partid care a aparut dupa decembrie 1989 a fost “Dreptatea”. Editat de PNTCD. Iar urmatorul ziar de partid a fost “Viitorul Liberal”, la lansarea caruia mi-am adus o importanta contributie. La indemnul lui Petre Mihai Bacanu. Prilej cu care i-am cunoscut indeaproape pe Dinu Patriciu si pe Calin Popescu Tariceanu.

Dar celelalte publicatii? Cele noi? Un ziar de partid, al treilea, a fost “Dimineata”, publicatie securisto-FSN-ista. Apoi „Azi”, tot al FSN-ului. In legatura cu aparitia acestuia voi face, din nou, cateva legaturi si dezvaluiri. Adevarata revolutie in materia presei, pe langa cele cateva ziare cu aparitie zilnica, au fost, insa, saptamanalele. Au fost lansate pe piata “Baricada”, “Oblio” – un precursor ar revistei “Catavencu” – , “Express”, apoi “Catavencu”, “Flacara”- intr-un format cu totul si cu totul nou -, “Flagrant”. Ultimul apartinand lui Dumitru Constantin, „vinovatul de serviciu”, in cazul ana Blandiana.

Saptamanalul de partid “Romania Mare” a fost ani de zile o publicatie redutabila, contestata insa vehement si pe buna dreptate de catre adeptii democratiei.

In legatura cu presa locala – dezvoltarile speciale pe care le voi face in lucrarea de fata, se refera la o paralela intre presa de stanga si presa democratica – ma voi referi, cu precadere, la “Renasterea Banateana” si ziarul “Timisoara” si explozia publicatiilor noi, declansate de la periferie spre centru. Un caz cu totul si cu totul special si spectaculos fiind cel al “Monitoarelor”.

In mod distinct, ma voi referi la experientele “Universul”, “Zig-zag” si “Express”.

Abia apoi, in 1992, isi face aparitia, in mod fulminant, “Evenimentul Zilei”, ziar de mare tiraj, cu un impact politic deosebit dar care, in acelasi timp, din dorinta de a fi cat mai accesibil cititorilor, a insemnat si primul pas in directia tabloidizarii presei.

In paralel, Romania a cunoscut o viata politica tumultoasa, o evolutie impresionanta a institutiilor democratice, dar si miscari retractile dureroase, gen mineriadele.

Ziaristii si presa au inceput sa se organizeze inca din primele zile de dupa caderea regimului Ceausescu, cand au aparut si primele organizatii sindicale si profesionale.

TEXT preluat de pe corectnews.ro

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.