Home Opinie Studiu de caz: Cum se conduce o capitală nordică?

Studiu de caz: Cum se conduce o capitală nordică?

by Sorin Cucerai

În capitala Islandei, Reykjavik, cetățenii aleg consiliul local, iar grupurile din consiliu selectează primarul. Așadar primarul poate fi schimbat fie la alegeri, dacă se schimbă configurația politică a consiliului local, fie între alegeri, dacă se modifică alianțele dintre grupuri. În acest fel, este posibil ca un primar să rămână în funcție o perioadă foarte scurtă de timp (de la câteva zile la câteva luni), după cum e posibil să rămână în funcție o perioadă foarte lungă.

În orice caz, atunci când primarul e schimbat, doar un singur om dispare din Primărie: consilierul politic al primarului – care e înlocuit, evident, cu consilierul politic al noului primar. În rest, toți ceilalți angajați își păstrează funcțiile și pozițiile. Unnur, de exemplu, a lucrat deja sub 8 primari.

Primăria are și un sistem de bugetare participativă – Better Neighborhoods – dezvoltat de prietenii noștri de la Citizens Foundation. În fiecare an, cu două luni înainte de votarea bugetului local, cetățenii propun diferite proiecte în cartierele lor. După o lună, toate proiectele astea sunt strânse la Primărie, fără nicio discriminare, și sunt bugetate de experții din primărie. Asta timp de 20 de zile. În restul de 10 zile proiectele sunt puse din nou pe site, cu costurile presupuse de fiecare dintre ele, și cetățenii votează ordinea lor de prioritate în funcție de limitele de buget. Toate proiectele astfel selectate ajung să fie incluse în bugetul pentru anul viitor.

Iată pe scurt ce înseamnă o capitală funcțională:

 

1.În Reykjavik, majoritatea magazinelor închid la 6 pm. Multe restaurante închid bucătăria la 8 pm – și închid și ele la 9 pm.

 

2. Primăria din Reykjavik: fără jandarmi la poartă care să-ți verifice identitatea și să-ți blocheze accesul; cu spații în care poți sta să-ți verifici mailul, cu o cafeterie, cu expoziții. Un spațiu absolut deschis și foarte prietenos. La urma urmei, Primăria e un spațiu al cetățenilor și pentru cetățeni.

 

3. Poliția e o prezență foarte discretă în Reykjavik. Pe 15 mai, la protestul învățătorilor și profesorilor de gimnaziu care s-a desfășurat chiar în incinta primăriei, au fost prezenți pentru a asigura ordinea doar 5 polițiști, dintre care doar unul îmbrăcat în „țestoasă”, deși în primărie și în afara ei erau strânși cam 2-3 sute de protestatari zgomotoși. În rest, în 4 zile n-am văzut niciun polițist. Și m-am plimbat mult.

 

4. Constituția islandeză nu prevede un număr limitat de mandate pentru președinte. Actualul președinte e în funcție de peste 16 ani.

 

5. Ce știm noi din presă despre „soluția islandeză” – în special din presa progresistă – e în linii mari adevărat. Însă doar în linii mari. Ca peste tot în lume, politica e mult mai dezagreabilă decât apare ea în comunicatele oficiale.

 

6. Cea mai lungă zi în Islanda e pe 31 iunie, când soarele practic nu apune deloc. Cea mai scurtă e pe 1 decembrie, când soarele stă pe cer doar vreo două ore.

 

7. Protestele din 2008-2009 au fost cele mai ample din istoria postbelică a Islandei.

 

8. Înainte de criză, șomajul era practic inexistent în Islanda. Acum, rata șomajului e 6%. Mică în comparație cu restul Europei, dar mare pentru islandezi.

 

9. Islanda e una din țările care s-au îmbogățit de pe urma celui de-al doilea război mondial. Prezența bazelor militare americane pe timpul războiului a generat un boom economic care a făcut ca țara să se transforme dintr-una a pescarilor săraci într-una dezvoltată.

 

De aici și specificul civilizației islandeze moderne, care e o combinație unică și interesantă între civilizația americană, civilizația nordică și cea (vest-)europeană în general.

 

10. După criză, din ce în ce mai mulți islandezi au început să se gândească să emigreze. – și destui o și fac. Pentru noi, paradisul e Occidentul (mai ales Italia și Spania); pentru ei e Norvegia.

 

11. Prin Reykjavik poți merge (ca pieton) pe mijlocul străzii și automobiliștii așteaptă cuminți să te muți, totuși, pe trotuar. (Bine, asta se întâmplă doar pe străzile secundare.) Nimeni nu te claxonează. Iar dacă nu te muți pe trotuar, nicio problemă: automobiliștii circulă cuminți în spatele tău, cu viteza ta de pieton.

 

12. Nemulțumirea față de actualul sistem politic e destul de ridicată. Dar asta se întâmplă, cred, pentru că după două generații care au trăit în prosperitate, mulți islandezi își percep acum viața economică drept una precară. Firește, majoritatea problemelor lor sunt „first world problems”, dar precaritatea e resimțită subiectiv mult mai acut. Actuala generație se consideră prima generație postbelică care se confruntă cu sărăcia, sau cel puțin cu spectrul unei posibile sărăcii, chiar dacă nu sunt tocmai săraci.

 

De aceea și votează masiv cu oricine le promite o (imposibilă) revenire la situația de dinainte de criză. Iar schizoidia e în floare: deși votează cum o fac, în realitate n-au nicio încredere în cei care susțin posibilitatea întoarcerii la paradisul pierdut – și îi disprețuiesc, pentru că știu că nu vor livra ceea ce promit să livreze.

 

13. Partidele islandeze obișnuiau să recurgă la alegeri primare deschise pentru a-și selecta candidații la diferite funcții publice. Sistemul s-a închis treptat, astfel că astăzi cele mai multe recurg la alegerile primare închise (la care votează doar membrii de partid și simpatizanții, iar pentru a vota trebuie să te înscrii în prealabil pe o listă ca simpatizant al partidului respectiv). Unele partide au ajuns chiar să își selecteze candidații după sistemul existent și în România: prin decizia conducerii de partid. Alegerile primare deschise nu mai sunt folosite de niciun partid islandez, așa că și la ei putem vorbi de o închidere a „pieței” politice și de un regres al democrației.

 

You may also like

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cele mai recente

Actualitate

Economie

Stiinta

@2023 – Expres Magazin. Toate drepturile, rezervate.