Motto: „În ceea ce privește presa scrisă este mai adevărat decât oricând și poate în orice alt domeniu că “nici viitorul nu mai e ce a fost odată”.

CUVANT INAINTE 

De ce am ales aceasta tema? Dintr-un motiv foarte simplu. Am avut sansa de a ma afla, de-a lungul ultimilor patruzeci de ani, in epicentrul unor evenimente a caror cunoastere si relatare poate reda consistenta prezentei teme. Am lucrat ca jurnalist incepand din anul II al Facultatii de Drept, initial cu o jumatate de norma, in presa studenteasca. M-am format, incet dar sigur, ca un ziarist de investigatii. I-am cunoscut pe cei mai importanti si curajosi gazetari ai epocii, cei care, ulterior, au intemeiat noi publicatii si se fac responsabili, in  buna masura, de rezultatele bune sau mai putin bune inregistrate de presa, dupa decembrie 1989.

Am facut si un ziar ilegal sub Nicolae Ceausescu. M-am numarat apoi printre initiatorii primului ziar independent, aparut la ora 13.00, chiar in ziua de 22 decembrie 1989, ziarul “Libertatea”. M-am aflat, o vreme, in conducerea acestei publicatii. Apoi, am fost publicist comentator al “Romaniei Libere”, in perioada sa cea mai buna a acestui ziar, pozitie din care am coordonat si departamentul de anchete. Am initiat, condus si editat ziarul “Alianta Civica”. Apoi, am participat la constructia “Evenimentului Zilei”, “Ultimului Cuvant”. Am creat ziarul “Ziua”, cu nenumaratele sale editii locale. Am intemeiat un mare trust de presa scrisa. Am condus o vreme, in paralel, si “Gardianul” si „Averea”. Si televiziunea “Alfa”. Si m-am aflat, timp de peste cincisprezece ani, dupa decembrie 1989, in conducerea celor mai importante organizatii de presa. Pe care le-am si fondat. Singur sau impreuna cu altii.

Si, mai ales, am avut sansa de a fi “Nasul”. Asa mi s-a apus si mi se mai spune inca. Pentru ca am angajat sute de ziaristi, dintre care unii au ajuns faimosi. Si pentru ca am creat prima facultate particulara de jurnalism din Romania, apartinand Societatii Ziaristilor din Romania.

Si am mai avut sansa de a fi, cativa ani, presedintele Patronatului din presa, din cadrul Clubului Roman de Presa. Ceea ce mi-a dat o perspectiva relativ corecta asupra evolutiei mass-media, intregita de participarea mea, in aceasta calitate, la Congresele Mondiale ale Ziarelor.

Iata de ce ma simt indreptatit sa atac, cu toata sinceritatea, un domeniu atat de riscant cum este istoria presei romane din ultimii douazeci si cinci de ani. Fara a-mi imagina insa ca sunt capabil sa epuizez acest subiect.

SORIN ROSCA STANESCU

 

CAPITOLUL I : UN APARENT PARADOX: PRESA INDEPENDENTA SE NASTE DIN INTERIORUL PRESEI COMUNISTE

 1.     Consideratii generale asupra controlului presei, exercitat de Partidul Comunist. Scurt istoric:

  • Raportul intre puterile statului
  • Cum dispare breasla jurnalistilor
  • Lipseste monumentul eroilor din presa
  • Ultimele refugii ale “independentilor”

Sub conducerea unica a Partidului Comunist Romania, parte a lagarului socialist, exista o singura putere in stat. Parlamentul, Executivul si Justitia erau, cu desavarsire, subordonate singurei forte politice, erijate in unic reprezentant al intregii populatii. Cu atat mai putin presa, putere neinstitutionala, neprevazuta in Constitutie dar, totusi, recunoscuta in sistemele democratice, pe un simbolic loc patru, ca putere in stat, lipsea si ea de la festin. Statul nu putea fi altfel definit decat de tip dictatorial, cu o presa total dependenta si supusa cenzurii.

In aceste conditii, la scurt timp de la instaurarea regimului totalitar, presa a fost silita sa suporte un tratament dur, concentrat pe atingerea a doua obiective: desfiintarea tuturor vectorilor independenti mass-media, prin suprimarea sau cosmetizarea publicatiilor si transformarea acestora intr-un instrument de propaganda, in beneficiul Partidului Comunist.

Mijloacele aplicate in acest scop au fost multiple, printre cele mai relevante numarandu-se instaurarea cenzurii si modificarea corespunzatoare a intregii legislatii, inclusiv de natura penala, subordonarea economica a presei prin confiscarea tuturor drepturilor de proprietate, suprimarea liberei concurente a publicatiilor si fortei de munca redactionale, precum si anihilarea jurnalistilor independenti, prin concedieri masive si, la nevoie, prin condamnari penale sau chiar suprimari fizice. Razboiul total impotriva presei libere a fost bine programat si copiat, aproape in totalitate, dupa modelul sovietic, experimentat cu succes in noul imperiu.

O intreaga breasla a disparut, practic, intr-un interval record de timp. Putem estima ca incepand din 1950, independenta presei si a jurnalistilor, luati individual, au fost anihilate cu desavarsire.

Ce s-a intamplat cu jurnalistii “regimului burghezo-mosieresc”? Unii, in special din presa politica, au sfarsit suprimati in inchisorile comuniste. Ei au fost victimele regimului, in aceeasi masura in care s-a procedat si cu liderii politici ai partidelor istorice. Altii au supravietuit detentiei, dar nu au mai putut, niciodata, reveni in presa. Au fost transformati in paria societatii. In simple epave umane. In paranteza fie spus, este regretabil ca nu exista niciun monument dedicat acestor eroi ai presei, care s-au sacrificat pentru libertatea romanilor.

Cativa, putini la numar, au reusit sa se refugieze in lumea libera, unii dintre ei, si mai putini, continuandu-si cu succes activitatea la “Europa Libera”, “Vocea Americii”, BBC, Deutsche Welle, “Radio France International” sau in redactiile revistelor din exil.

Au existat, si trebuie recunoscut public acest lucru, si cativa jurnalisti, printre care sunt si nume celebre al epocii, care s-au lasat cumparati in scop propagandistic, fiind un timp tolerati in noua presa comunista sau lucrand in publicatii cu tiraj confidential, destinate propagandei comuniste din diaspora, gen “Glasul Patriei”. Influenta acestora a fost insa quasi-nula.

Practic insa, se poate afirma, cu certitudine, ca, in doar cativa ani, nu numai ziarele democratice au disparut – indiferent daca erau de stanga sau de dreapta – ci si jurnalistii care lucrasera in respectivele redactii.

Ca sa fim drepti pana la capat, trebuie spus ca, dupa suprimarea Constitutiei si anihilarea drepturilor partidelor politice de a functiona, sub regimurile Carol al-II-lea si Antonescu, cenzura fusese deja instalata in Romania, iar libertatea de expresie, libertatea cuvantului tiparit primisera lovituri nimicitoare, consecinta fiind inhibarea, intr-o buna masura, a mesajului si demersului publicistic, precum si pervertirea ziaristilor, prin obligarea acestora la grave compromisuri cu propria constiinta. Terenul comunistilor fusese, in parte, pregatit de ceilalti.

Comunistii nu au facut decat sa ridice, exponential, cenzura la grad de lege, de obligatie absoluta. Si, evident, sa-i adauge componente de propaganda.

Sub comunism, nimeni nu dorea sa riste, nimeni nu dorea sa greseasca – evident, au existat cateva notabile exceptii – intrucat, mai multe articole respinse de catre sefii ierarhici sau de catre cenzura conduceau la blocarea oricarei promovari sau chiar la retrogradarea redactorilor sau la desfacerea contractelor de munca.

 

2.     Mecanismul de strangulare al libertatii presei

  • Rolul PCR, UTC, Sindicatelor UTC si FDUS
  • Rolul ziarului “Scanteia”
  • O arhiva tezaur
  • Rolul ziaristilor nationalisti
  • Avantajele ziaristilor obedienti
  • Cum isi ducea zilele Corneliu Vadim Tudor

Pentru ca autocenzura sa devina mai eficienta, transformandu-se treptat in principalul instrument al controlului ideologic exercitat de partidul unic, fiecare ziarist era obligat sa participe, in mod activ, nu numai la sedintele redactionale si ale sectiilor publicatiei, care aveau si ele o importanta componenta ideologica, ci si la cele ale organizatiilor de partid U.T.C. si sindicat, precum si la nesfarsitele ore de invatamant politic, organizate cu sprijinul unor asa-zisi lectori P.C.R., care, de multe ori, erau activisti, dar si ziaristi pervertiti. Acestia faceau parte dintr-un corp aparte al sectiei de propaganda a C.C. al P.C.R., ale carei tentacule se intindeau nu numai in redactiile publicatiilor, ci si in toate locuri de munca din presa, indiferent de natura acestora.

Conducerea in presa era asigurata prin intermediul unor personaje alese din randul acestor propagandisti, a cenzorilor, a unora dintre activistii organizatiilor de partid, de tineret sau de sindicat si, mai tarziu, chiar si de activisti ai asa-numitului Front al Democratiei si Unitatii Socialiste. Extrem de rar erau promovati ziaristi care, la randul lor insa, trebuiau, in mod obligatoriu, sa fi indeplinit, in prealabil, functii de conducere in U.P.C., P.C.R. sau macar in sindicat si sa fi urmat cursuri politice speciale de perfectionare, organizate de scoli de partid sau, mai tarziu, de Academia Politica si de Conducere “Stefan Gheorghiu”.

Pentru a inchide aceasta lunga paranteza, voi preciza ca din acest mecanism complex al epurarilor si promovarilor facea parte si publicatia oficiala a partidului, care era ziarul “Scanteia”. Urmata indeaproape de clona sa, destinata tineretului, respectiv “Scanteia Tineretului”.

Acest angrenaj complex, existent la nivelul presei centrale, era reprodus la scara, la nivel local, unde, intotdeauna, in fiecare judet exista o publicatie fanion, un fel de “Scanteia mica”, in jurul careia gravitau alte publicatii de tineret, sindicale, ale cooperativelor sau culturale.

Este elocvent ca dupa privatizarea ziarului “Scanteia”, transformat intre timp in “Scanteia Poporului” si apoi in “Adevarul”, bogata sa arhiva s-a dovedit a fi un veritabil tezaur, inca aproape deloc valorificat, care numara sute de mii de fise de cadre, extrem de bine elaborate, prin care pot fi urmarite, cu exactitate, traseul politic si cariera profesionala a unui mare numar de jurnalisti comunisti, transformati in activisti sau, dimpotriva, a unor propagandisti transformati in jurnalisti. E importante de observat si de studiat, prin intermediul unei asemenea arhive, legatura dintre redactii si structurile noii politii politice, clonata si ea dupa KGB.

Daca pana prin 1960 aproape toti conducatorii din presa comunista isi facusera studiile in Uniunea Sovietica sau trecusera prin sita Moscovei, intr-un fel sau altul, multi dintre ei devenind agenti ai spionajului Moscovei, dupa acest an, sunt promovati, cu precadere, activisti desprinsi de orbita sovietica si destinati promovarii unui stat socialist de tip autohton, nationalist. Tocmai nationalismul acestora, combinat cu trasaturile activistului P.C.R. si conectat la serviciile securitatea ale Romaniei, a dat nastere, dupa 1989, unei veritabile promotii de ziaristi care a cultivat atat nostalgia fata de regimul comunist, cat si national-extremismul, practicand sau beneficiind de politia politica supravietuitoare.

Treptat, statutul de jurnalist a inceput sa se confunde cu cel de activist al Partidului Comunist ori al organizatiilor de tineret sau sindicale. Cei mai multi ziaristi au dobandit, astfel, o serie de puteri si avantaje tipice etajelor medii sau inferioare ale nomenclaturii comuniste. Dar si puterea de a distruge destine si cariere sau de a provoca traume, pentru ca un articol critic despre cineva atragea un veritabil vot de blam si, de multe ori, un preaviz in vederea concedierii. Sau puterea de a upgrada un personaj prin efectul benefic al unui articol laudativ, pe care cei vizati il pastrau in colectie si care facea parte din fisa de cadre.

Jurnalistii obedienti erau recompensati printr-o remuneratie, cel putin decenta la acea vreme, cu posibilitatea de a face parte din delegatii care calatoreau in strainatate, inclusiv in “lagarul capitalist” sau de a efectua, impreuna cu familia, excursii in alte tari fratesti. In functie de rangul publicatiei, ziaristilor le erau deschise bazele turistice de agrement si de tratament ale nomenclaturii comuniste, UTC-iste sau sindicale, subordonate asa-numitei “gospodarii de partid” – preluate, dupa decembrie 1989, de catre RA-APPS. Ei aveau acces in spitalele, policlinicile si bazele de tratament ale partidului. Chiar si posibilitatile de aprovizionare cu bunurile de consum ale ziaristilor erau diferite. Unii dintre acestia, avand acces la magazinele cu circuit inchis ale Partidului Comunist, altii la ajutoarele de tip sindical si toti, printr-un trafic de influenta consimtit si tolerat, beneficiind de posibilitatea de a cumpara marfuri, produse electrocasnice si, mai ales, produse alimentare de sub tejghea.

Autorul acestor consideratii, ca simplu redactor la Revista “Viata Studenteasca”, publicatie aflata la baza ierarhiei din presa comunista, a beneficiat de urmatoarele facilitati: o delegatia de o saptamana in Polonia, in perioada premergatoare declansarii „Miscarii Walesa”, accesul la Policlinica Partidului Comunist, posibilitatea de a achizitiona, pe calea unei aprobari speciale, impreuna cu toti ceilalti colegi din redactie, a unui autoturism Dacia, obtinerea unei repartitii pentru un apartament din cele aflate in custodia UASCR, ca parte a CC a UTC, accesul gratuit, pe baza de delegatie, in toate taberele studentesti de vara si de iarna, precum si accesul in bazele de agrement si de tratament ale CC, UTC si, respectiv PCR.

Evident, asemenea avantaje cresteau exponential in functie de statutul respectivului jurnalist ori a publicatiei la care lucra. Corneliu Vadim Tudor, de exemplu, in ultimul deceniu al regimului Ceausescu, ne-a relatat ca a reusit sa castige lunar, pe langa salariul de la Agerpres, care era dublu in raport cu cel al unui redactor din presa studenteasca, si pe langa sumele consistente sub forma de colaborare, obtinute de la revista “Saptamana” si cate 10.000 de lei, in medie – de peste patru ori mai mult decat un salariu mediu la acea data – din “omagiale”. Ce erau aceste “omagiale”? Texte dedicate sarbatoririi, in diferite ocazii, a conducatorului statului, Nicolae Ceausescu care, adesea, erau incluse in voluminoase lucrari omagiale si, uneori, erau destinate desfasurarii unor festivitati sau a unor evenimente traditionale, gen “Plugusor cu dedicatie”. Una peste alta, Corneliu Vadim Tudor incasa, conform propriilor confesiuni, cam de sapte ori mai multi bani lunar in comparatie cu un ziarist din presa locala. In plus, in calitatea sa de jurnalist era deseori prezent in delegatiile organizate cu prilejul vizitelor in strainatate ale conducatorului statului. Perioade in care incasa si o substantiala diurna, in valuta. Avea si posibilitatea de a se deplasa, erijandu-se in ziarist sportiv, la cele mai multe meciuri din strainatate ale cluburilor sau nationalei de fotbal. Conform propriilor marturisiri, toate aceste delegatii ii creau posibilitatea efectuarii unui infloritor comert cu aparate video, cu casete, cu alte bunuri extrem de bine comercializate in epoca.

Nici situatia celor cativa fosti reprezentanti ai “presei burgheze”, care acceptasera colaborarea cu regimul, nu era prea grea. Ziaristii de la fituica “Glasul Patriei”, care se distribuia gratuit in strainatate, varandu-se, practic, pe gatul unor romani – ulterior si-a schimbat numele in “Vocea Romaniei” – beneficiau de lefuri de trei ori mai mari decat venitul mediu pe economie, de locuinte repartizate prin gospodaria de partid, precum si de multe dintre celelalte facilitati privind efectuarea concediilor, petrecerea timpului liber, in anumite statiuni, si aprovizionarea cu diferite produse la care populatia avea acces greu sau deloc.

 

3.     Garantarea libertatii presei – o simpla fictiune:

  • Constitutia Romaniei si Codul Penal
  • Restrictii in politica de cadre
  • Codul Muncii
  • Afara cu nemembrii PCR
  • Legea presei
  • Triumful autocenzurii
  • Incidente si accidente
  • Politica de cadre

In ciuda a doua articole din Constitutia Republicii Socialiste Romania, unul garantand libertatea intrunirilor, celalalt libertatea presei, democratia nu era decat o simpla fictiune. De altfel, un alt articol, tot din respectiva Constitutie preciza ca cele doua libertati nu puteau fi utilizate, sub nicio forma, daca erau indreptate impotriva oranduirii socialiste. Prin urmare, informatiile, comentariile, anchetele, demersurile editoriale care puteau fi interpretate ca ar contesta vreuna dintre “valorile comunismului” sau virtutiile de natura doctrinara ale acestuia, puteau cadea sub incidenta asa-numitelor actiuni cu caracter dusmanos si supuse sanctiunilor penale.

In mod corespunzator, era elaborat si Codul Penal, unde erau minutios prevazute si sanctiunile delictelor de presa. Ca de altfel si Codul Muncii care, in articolul care reglementa desfacerea disciplinara a contractului de munca, stipula, la litera f) si posibilitatea concedieri unui ziarist care se facea vinovat de indisciplina. Iar neconformarea perceptelor si rigorilor statului totalitar, reprezenta un act grav de indisciplina in munca. Dincolo de celelalte conotatii care constituiau pete in biografia persoanei respective sau premizele declansarii unor anchete ale Securitatii soldate, eventual, cu condamnari penale.

Mai mult chiar. Incepand din a doua parte a anilor 1970 nu mai era posibila ocuparea unui post de ziarist, in nicio redactie a unui ziar sau revista editate de PCR, UTC, UASCR, Organizatia Nationala a Pionierilor si Soimilor Patriei sau de respectivele organizatii la nivel judetean, decat cu conditia ca acesta sa fie membru de partid. Excluderea din partid sau chiar o sanctiune de vot de blam din partea organizatiei atragea concedierea.

Si desigur, mai exista si legea presei, aparent democratica, aparent inspirata dupa legea franceza, care, sub aspectul protejarii jurnalistilor, in realitate proteja ansamblul “valorilor comuniste”.

Legea penala a Republicii Socialiste Romania incrimina insulta si calomnia, ziaristii fiind si pe aceasta cale expusi unor pedepse penale. In fine, un alt articol din Codul Penal instituia infractiunea de defaimare a autoritatii – acest articol a continuat sa opereze si dupa anul 2000 – prin care unii cetateni, demnitarii, erau mai egali decat restul cetatenilor. Si, ca atare, demnitarii erau atat de aparati de lege incat un ziarist care critica un reprezentant al conducerii societatii socialiste, daca articolul nu era elaborat sub o indicatie de partid, era expus unor sanctiuni penale, in urma unui proces sumar.

Pentru obiectivitate, trebuie totusi observat ca asemenea situatii au fost relativ rare, pe masura ce regimul incerca sa-si fabrice o fata umana. De altfel, era suficienta teama permanenta ca asemenea represalii ar putea sa aiba loc pentru ca avanturile critice sau justitiare ale jurnalistilor sa fie inhibate. Iar autocenzura sa triumfe.

Abaterile de la aceasta regula au fost datorate, mai ales, intamplarii si mai putin unor intentii. Ilustrativ in acest sens este un incident apreciat drept deosebit de grav, de care s-ar fi facut vinovata chiar redactia ziarului “Scanteia”. Cu ocazia unui eveniment politic de mare anvergura, conducerea superioara a partidului si statului roman a fost prezenta, in corpore, la o tribuna, pe fundalul careia era scris cu litere mari “Ceausescu, pace!”. In urma unei greseli tehnice, de centrare a fotografiei in pagina, pe frontispiciul ziarului “Scanteia” a fost taiata ultima litera si semnul exclamarii astfel incat, capul de ziar a sunat asa: ”Ceausescu, pac”. Desi era evident ca nu a existat o rea-intentie, mai multi oameni si-au pierdut capul cu acel prilej.

Un alt exemplu faimos in istoria „Oficiosului mic”, cum era supranumita “Scanteia Tineretului” s-a concretizat prin sanctionarea severa a ziaristului implicat. Acesta, intr-o banala documentare, intr-o comuna, in vederea redactarii unui reportaj care sa proslaveasca realizarile CAP-ului, a ajuns si la un traditional balci. Acolo a asistat la o scena amuzanta pe care a avut imprudenta sa o descrie intr-un articol.

Primarul comunei, dorind sa se distreze, i-a solicitat muncitorului care se ocupa de functionarea caruselului sa-i ofere si lui posibilitatea de a se da cu el. Primarul era usor afumat. Se pare, insa, ca muncitorul se afla intr-o stare mai avansata. Astfel incat a adormit si l-a uitat pe primar acolo. Caruselul s-a invartit timp de cateva ore, pana cand s-a terminat combustibilul. Ziaristul care a relatat aceasta intamplare a fost grav sanctionat, dupa o furtunoasa sedinta de partid, urmata de o reuniune a colegiului de redactie. Mai mult, a fost sanctionat si seful acestuia. Nu se stie daca cei care raspundeau de controlul presei nu au avut si ei de suferit.

Consideratiile de mai sus nu pot alcatui un tablou cat de cat complet vizand statutul ziaristului roman in epoca comunista, fara a face un recurs, fie el si sumar, asupra politicii de cadre.

In epicentrul strategiei care a avut drept obiectiv transformarea presei dintr-o putere in stat, extraconstitutionala, dintr-un instrument critic activ al managementului politic si administrativ al unei societati, intr-o institutie de propaganda pusa in slujba Partidului Comunist, s-a aflat politica de cadre. Pe masura ce redactiile erau desfiintate, prin suprimare ori epurate, in baza noi politici de cadre, aveau loc infuzii masive de “elemente sanatoase”, provenite din randul clasei muncitoare si taranimii, care erau scolite “pe puncte” si preluau stafeta intregului proces de informare-dezinformare a populatiei.

Asa-zisii jurnalisti de tip nou erau recrutati intr-o proportie covarsitoare din lumpenproletariat, dar si din randurile activistilor de partid. Dupa ce, in prealabil, urmau cursuri intensive de invatamant politic.

In aproape toate situatiile, mai ales in primii cincisprezece ani de dupa razboi, un rol cheie in promovarea “elementului sanatos” in mass-media l-a jucat politica si strategia de cadre. Reprezentand, mai degraba sau chiar exclusiv, de fapt, o politica de dosar, si rar, aproape deloc, rezultatul unei selectii in functie de aptitudinea, de vocatia, de cariera profesionala sau universitara a persoanelor respective. Astfel incat, chiar si ulterior, in deceniul de relativa destindere, 1960-1970, tinerii mai talentati, mai dotati, mai instruiti, care reuseau sa patrunda in redactii, si ei selectiv, pe baza tot a unui dosar sanatos sau relativ sanatos, erau indrumati, condusi si controlati, in cele din urma, tot de vechile cadre care, acum, conduceau intregul proces jurnalistic.

 

4.     Cenzura comunista – o plasa cu ochiuri de marime diferita

  • Infuzia de jurnalisti tineri
  • O miscare de la periferie spre centru
  • Primii “lupi tineri”
  • Curente politice de dreapta si de stanga

Pentru a fi corecti in aceasta succinta analiza a compozitiei corpului gazetaresc, din epoca statului totalitar, este insa obligatoriu sa remarcam faptul ca deceniul de destindere, de relativa liberalizare politica care, deloc intamplator, a coincis cu perioada de aparenta desprindere a Romaniei din orbita Uniunii Sovietice si de promovare a unei identitati proprii in randul statelor socialiste, s-a caracterizat si printr-o infuzie in presa, in redactii, a unor tineri cu adevarat talentati si relativ dedicati acestei profesii.

Acest proces s-a desfasurat de la periferie spre centru. Primele redactii in care au putut patrunde si s-au putut afirma tineri si pe alte criterii decat cele legate exclusiv de faimosul “dosar sanatos”, au fost publicatiile marginale ale sistemului de propaganda comunista. Ma refer la presa studenteasca centrala si locala, la publicatiile de nise – gen “Lumea”, “Femeia”, “Cinema”, “Secolul XX”, gazetele culturale – “Luceafarul”, “Contemporanul”, “Romania Literara”, “Echinox”. Acestea aveau tiraje, in general, nesemnificative si se adresau unor segmente extrem de inguste de cititori.

In plan propagandistic, Partidul Comunist putea incerca in acest fel sa demonstreze puterilor occidentale ca in Romania exista un anumit grad de toleranta, ca are loc un proces de democratizare culturala, de manifestare a independentei fata de linia dura dictata de Moscova.

Acest corp de jurnalisti, in general temeinic instruiti in universitatile Romaniei, nu reprezentau prea mult sub aspect numeric si nici rezultatul activitatii lor nu era semnificativ, sub aspectul audientei. In schimb, se aflau intr-un soi de contrapondere psihologica si culturala fata de activistii politici din sistemul de propaganda comunist din care faceau parte mass-media. De aceea, nu intamplator, “lupii tineri” au avut, pe de o parte ,o atitudine duplicitara, generata de dorinta de a se afirma prin propriul talent, de a fi independenti si, pe de alta parte, de instinctul de supravietuire sau chiar de tendinte carieriste. Desi macinati intre aceste forte contrare, o serie intreaga de jurnalisti ai epocii au dovedit nu numai un inalt profesionalism, ci si un curaj remarcabil, aflandu-se la originea unor dezvaluiri scandaloase si declansand, uneori, polemici prin care intrau in conflicte deschise cu generatia de start a presei comuniste, aflata in continuare la butoane. Nucleul dur al conservatorilor putea fi regasit in redactii ca “Scanteia”, “Scanteia Tineretului”, “Agerpres” si, intr-o oarecare masura, “Romania Libera”. In ceea ce priveste presa culturala, stanga curata sub aspect doctrinar, era aparata de “jurnalistii” de la “Luceafarul” si, partial, “Contemporanul”, in timp ce generatia rebela se regasea in nucleul de la “Romania Literara” si “Secolul XX”. Revista studenteasca “Amfiteatru” se afla si ea in avangarda bataliei pentru un demers cultural mai putin incorsetat ideologic. Spre finalul epocii Ceausescu, revista “Saptamana”, condusa de scriitorul Eugen Barbu, acompaniat de Corneliu Vadim Tudor, s-a constituit intr-un veritabil esafod, unde erau executati, pe rand, reprezentantii vietii culturale care incercau sa scape din corsetul ideologiei comuniste.

Si iata ca, deloc intamplator, puritatea ideologica din mass-media incepe, treptat, sa fie, cum se exprimau cenzorii, “alterata” si chiar “infestata” de o noua generatie de publicisti, redusa sub aspect numeric dar, pe masura trecerii timpului, din ce in ce mai penetranta, mai radicala, mai agresiva chiar si care avea de partea ei o pregatire profesionala temeinica, deseori chiar remarcabila, precum si datele generate de un talent deosebit pentru aceasta profesie si din ce in ce mai mult curaj.

Un exemplar proeminent al acestor “lupi tineri”, unul dintre cei mai inventivi, energici si talentati jurnalisti si, in acelasi timp, un personaj extrem de abil si duplicitar, era Adrian Paunescu. Cazul Adrian Paunescu, care merita in viitor un dosar cu totul si cu totul aparte, este elocvent pentru a demonstra cum a fost posibil, sub dictatura comunista, ca o pleiada intreaga de tineri, care a patruns in presa, sa se poata face cunoscuta si respectata. Cum a fost posibil ca acestia sa-si construiasca, treptat, un corp de cititori si de admiratori si sa transmita mesaje curajoase si chiar riscante pentru epoca respectiva. Si, totusi, sa reziste si sa promoveze in functii, in ierarhia unor publicatii totusi marginale, sub aspectul audientei.

Despre aceasta generatie care, pe de o parte, mima sau chiar isi demonstra atasamentul fata de “valorile socialismului” si ale “omului de tip nou” dar, pe de alta parte, se lansase in cateva campanii curajoase de presa, dar si despre cei cazuti, totusi, in cele din urma, in dizgratie voi scrie in lucrarea de fata.

Pentru ca analiza caracteriologica a acestor tineri, disectia prin biografia lor profesionala, traseul lor politic sunt de natura sa ne ajute sa intelegem cum s-au format, cum au functionat si cum au rezistat primele nuclee ale viitorului jurnalist independent. Si, mai ales, cum au stiut sa-si cumpere libertatea pentru a-si pun etalentul in valoare.

De unde si cum a aparut uluitoarea explozie a presei independente, a jurnalismului liber, inca de la sfarsitul lunii decembrie a anului 1989? Cum a fost posibil ca mai multi ziaristi, iesiti, pana la urma, din creuzetul si, in acelasi timp, din mocirla scolii si ideologiei comuniste sa devina veritabili luptatori pentru democratizarea Romaniei si sa transforme publicatiile pe care le-au condus sau la care au lucrat nu numai in primele modele ale economiei concurentiale de piata, ci si in veritabile locomotive ale marii traversari de la comunism la capitalism?

Cum a fost posibil ca multi dintre acestia sa devina si sa ramana, decenii la rand, adevarate repere ale jurnalismului, vectori de opinie, asumandu-si major atat meritele, cat si viciile societatii de tranzitie pe care au incercat sa o influenteze intr-un sens bun sau intr-un sens rau si, cel mai adesea, reusind sa-i grabeasca procesele.

Nu mai putin interesant este sa aflam, pe aceasta cale, ce anume s-a aflat la originea marilor batalii din interiorul presei – batalii de idei dar, in acelasi timp, si batalii de orgolii si batalii intre indivizi -, a veritabilului razboi ideologic, purtat de o serie intreaga de ziaristi si de catre publicatiile pe care acestia le-au creat sau le-au slujit.

In buna masura, presa pe care am avut-o, in primele doua decenii postcomuniste, este consecinta scolilor informale de presa din ultimele doua decenii ale epocii comuniste. Cu meritele, dar si cu viciile ei profunde. Dupa care, in ultimii cinci ani ai acestui ciclu, ai unui sfert de veac, presa a inceput sa decada atat economic, cat si in continut.

Cenzura comunista nu a fost uniforma. Ea a fost, in mod deliberat, organizata in mod diferit, asa cum am sugerat in subcapitolul anterior. A fost o optiune de tip programatic a Partidului Comunist. Nici nu ar fi fost posibil altfel. Lantul are verigi mai puternice si verigi mai slabe. Sau poate este mai adevarata o alta comparatie. Cea a stavilarului. Inainte de a se rupe, el se fisureaza. Iar acest proces, debuteaza in zonele sale vulnerabile. Vulnerabilitatile, in ceea ce priveste supravegherea presei, erau date de imposibilitatea tehnica de a super-monitoriza multitudinea de publicatii existente. Vrand-nevrand, atentia era concentrata catre cele de mare tiraj. Restul, se fisura. Verigile mai slabe dadeau semne de rupere.

Asadar, nucleul dur al cenzurii s-a concentrat acolo unde orice defectiune ar fi putut cauza prejudicii ideologice mai profunde si mai spectaculoase. Din aceasta perspectiva, ierarhia cenzurii dure arata, in linii mari, in felul urmator: “Scanteia”, “Agerpres”, “TVR”, “Radio Romania”, “Scanteia Tineretului”, „Era Socialista”, ziarele judetene aflate sub patronajul comitetelor judetene de partid si, in mod special, “Informatia Bucurestiului” si “Romania Libera”. In interiorul fiecarui vector de presa, insa, a functionat, din nou, sistemul cercurilor concentrice. In epicentrul acestora, propaganda a fost mai exigenta in ceea ce priveste informatiile cu caracter politic si economic si, mai putin exigenta, in cazul unor relatari din domenii sportive sau culturale.

Precizarile de mai sus sunt relevante pentru a intelege in ce masura si unde anume regasim, in presa comunista, germenii presei postcomuniste si cum anume poate fi urmarit traseul unor jurnalisti, in plan individual, sau a unor redactii, in plan colectiv.

Dupa decembrie 1989, gazetarii romani s-au aliat, deloc intamplator, in curente si subcurente politice de dreapta sau de stanga, intelegand initial, pana la instalarea regimului Constantinescu, curentul de stanga, drept o continuare politica disimulata a comunismului reformat, cosmetizat, rezultand din mica Perestroika de la Bucuresti. Care, intr-o masura mai mica sau mai mare, s-a aflat si sub influenta, deloc irelevanta, a fostei Securitati, care si ea era, mai mult sau mai putin, predominanta.

In mod corespunzator, in zonele marginale ale presei comuniste si in cercurile de margine ale redactiilor nucleului dur, s-au putut forma acesti gazetari care, dupa decembrie 1989, s-au plasat in presa reformatoare, democratica, independenta care, la inceput, a functionat ca o veritabila locomotiva a instaurarii noilor institutii mass-media.

 

5.     Cateva repere individuale ale presei comuniste si postcomuniste

  • Octavian Paler, un abil sef de ziar comunist
  • Corneliu Vadim Tudor, sub protectia lui Paler. Pana la un punct
  • Cum am fost transformat in stafeta
  • Vartan Arachelian, eroul marii traversari
    • Nume de referinta ale televiziunii libere din interiorul TVR Cazul Dumitru Tinu
    • Eugen Barbu, un colos al jurnalismului comunist
    • Tumultosul Adrian Paunescu
    • Corneliu Vadim Tudor, plasat mereu in istoria pierduta a Romaniei
    • Fulminanta ascensiune jurnalistica, literara si politica a Anei Blandiana

 Evident, numarul de exemple va fi restrans. Ma voi referi, in cele ce urmeaza, la cateva personalitati care, la nivelul presei centrale, au reprezentat repere in ultima parte a regimului comunist si care au continuat sa ramana repere si dupa decembrie 1989. Aceste personalitati au creat veritabile curente in presa si in cultura. Din motive lesne de inteles, aici, vor aparea reprezentanti atat ai presei de stanga, cat si a orietarilor de dreapta. Intr-un fel sau altul, marile confruntari din mass-media, chiar si lupta de idei politice s-au desfasurat sub puternica influenta a celor catorva personalitati care, nu de putine ori, s-au implicat activ si in politica.

Intrucat voi acorda un spatiu extins cateorva scoli de presa, cea mai importanta fiind cea a redactiilor “Viata Studenteasca” si “Amfiteatru”, personalitatilor de prim rang formate in asemenea laboratoare le voi rezerva un capitol aparte.

 

  • Octavian Paler, un abil sef de ziar comunist 

Octavian Paler este cunoscut ca un scriitor de marca, ca un mare publicist, calitate in care a condus, in ultimii ani ai regimului comunist, “Romania Libera” si a fost presedinte de onoare al acestei publicatii si ulterior si ca un analist de exceptie, extrem de critic in raport cu derapajele democratice.

Octavian Paler a urmat Liceul “Spiru Haret” din Bucuresti si Liceul “Radu Negru” unde si-a incheiat ciclul, in 1945. S-a remarcat in filosofie, latina si elina. A urmat apoi Facultatea de Litere si Filosofie si, simultan, Facultatea de Drept din Bucuresti. Intre anii 1949-1961 a fost redactor de programe culturale la Radiodifuziunea Romana si in 1964, timp de doar trei luni, a fost corespondent “Agerpres”, la Roma. A incetat din viata la varsta de 80 de ani, fiind omagiat de intreaga presa romana si, in mod special, de trustul “Intact”, unde a si fost, mult timp, invitat permanent al unora dintre emisiunile de maxima audienta.

Intre anii 1965-1985, a fost, pe rand, vicepresedinte al Comitetului de Radiodifuziune si Televiziune, presedinte al Consiliului Ziaristilor, redactor-sef al cotidianului central “Romania Libera”, membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Roman si deputat de Vaslui in Marea Adunare Nationala.

Octavian Paler, ca multi altii dintre cei la care ma voi referi in aceasta lucrare, a reusit performanta de a trai, practic, in doua dimensiuni. O analiza rece a succintei sale biografii, pe care am consemnat-o mai sus, ne infatiseaza un personaj agreat de regimul comunist, promovat sau poate chiar rasplatit cu o serie intreaga de functii de conducere si demnitati dar, in acelasi timp, Octavian Paler a fost o personalitate accentuata care, in literatura si eseistica pe care le-a promovat a fost un subtil critic al regimului, un promotor al valorilor democratice, ale liberalismului, iar la conducerea “Romaniei Libere” fiind, a intins la maximum coarda in raporturile cu Directia de Presa a partidului si cu Comitetul Central si a reusit sa promoveze oameni de valoare, asigurand publicarea unor articole de curaj, care spargeau tiparele presei comuniste.

Asa se si explica, cum se va vedea din capitolele urmatoare, ca “Romania Libera” a putut deveni unul dintre nucleele presei independente de dupa decembrie 1989. Iar Octavian Paler, insusi, si-a sfarsit viata, onorat fiind de intreaga elita intelectuala si jurnalistica a Romaniei.

In cele ce urmeaza voi relata, pentru ca personajul Octavian Paler sa fie mai bine inteles, doua intamplari legate de acesta. Ambele au, intr-un fel sau altul, legatura cu una dintre personalitatile accentuate ale gazetariei ante si postdecembriste, dar si ale vietii noastre publice si politice. Este vorba de Corneliu Vadim Tudor. Dar si de o ancheta a subsemnatului.

 

  • Corneliu Vadim Tudor, sub protectia lui Paler. Pana la un punct

Acestuia ii vom consacra un subcapitol aparte intrucat este unul dintre cei care au influentat major publicistica din Romania, dupa decembrie 1989. Acum, rezumandu-ma la cele doua intamplari, voi semnala faptul ca, lucrand la “Romania Libera”, Corneliu Vadim Tudor a beneficiat din plin de protectia lui Octavian Paler. Acesta, in calitate de redactor-sef, avea o veritabila vocatie in a descoperi si cultiva tinere talente. Corneliu Vadim Tudor a fost recrutat in presa imediat dupa ce a terminat Facultatea de Sociologie a Universitatii din Bucuresti, in anul 1971, fiind integrat de Octavian Paler in redactia “Romaniei Libere”. Acolo, Corneliu Vadim Tudor a venit cu o idee a unei rubrici care a avut mare succes, continand un dialog fulger, zilnic, pe teme dintre cele mai diverse, pe care el le organiza cu cate un cititor. In presa cenusie a acelor ani, evident, cu asemenea initiativa, a iesit in evidenta.

Fiind in acelasi timp pasionat de fotbal, cum-necum, Corneliu Vadim Tudor reusise ca, prin intermediul acestui indragit sport, sa-si faca fel de fel de relatii in interiorul nomenclaturii. Pe care dorea sa le faca cunoscute, fie si in mod exagerat, celorlalti colegi, pentru a castiga un prestigiu in fata acestora. Si chiar o autoritate in raport cu conducerea ziarului. Si atunci, i-a venit o idee nastrusnica. De pe linia telefonica interna solicita ton de oras, apoi suna la cabinetul redactorului-sef, isi schimba vocea, se recomanda drept unul dintre fruntasii Partidului Comunist si ii cerea, pe un ton imperios, secretarei lui Octavian Paler sa-i faca urgent legatura telefonica cu prietenul sau Corneliu Vadim Tudor. Cum linia interna era ocupata, secretara alerga pe culoare pana la biroul lui Vadim, ajungea acolo gafaind si il ruga frumos sa vina la cabinetul lui Octavian Paler pentru a conversa cu distinsul nomenclaturist. Corneliu Vadim Tudor venea agale si apoi discuta, pe un ton amical, cu el insusi. O vreme a facut “impresie”. Pana cand, intr-o zi, lumea s-a prins. In conditii normale, intr-o societate extrem de “ortodoxa”, ar fi iesit un scandal monstru. Dar Octavian Paler avea umor. A trecut usor peste asta.

Nu la fel s-a intamplat in ceea ce priveste o alta isprava a aceluiasi Corneliu Vadim Tudor. Lacom de bani, pe care ii putea castiga suplimentar colaborand la revista “Magazin”, apartinand tot “Romaniei Libere”, el a plagiat un articol din revista editata de Ambasada Germaniei. Ambasada s-a sesizat. A iesit scandal. Evident, Octavian Paler s-a suparat si a decis sa-l sanctioneze. Dar Corneliu Vadim Tudor l-a amenintat. Cu cine? Cu “Cabinetul 2”. Cu Elena Ceausescu. Octavian Paler, in loc sa se sperie, in ciuda faptului ca tinea la Corneliu Vadim Tudor, a decis desfacerea contractului sau de munca. Dar cu o viteza uluitoare, Corneliu Vadim Tudor a primit un spectaculos transfer. Unde credeti? La “Agerpres”. Si nu oriunde, ci chiar in echipa de reporter special, de mare incredere, care il insotea pe Ceausescu in vizitele sale. Asadar, de asta data, Vadim nu blufase. Si, totusi, Octavian Paler nu s-a suparat. A ramas cu el in relatii cordiale. Pur si simplu, il simpatiza.

 

  • Cum am fost transformat in stafeta

O alta intamplare, cred ilustrativa pentru a descifra natura psihologica a lui Octavian Paler si tipul sau de comportament, il vizeaza chiar pe autorul acestor randuri. Prin anul 1973, facand o documentare in Valea Jiului, pentru revista “Viata Studenteasca”, am descoperit o situatie dramatica legata de poluarea din zona si de consecintele dramatice ale acestui fenomen asupra sanatatii populatiei. Cauza poluarii erau centralele termice care utilizau carbuni. Am scris o ancheta cu titlul “Un oras cu monoclu cenusiu”. Ea se termina cu urmatoarea fraza: “Sa nu ne jucam cu sanatatea oamenilor, in numele interesului statului”. Conducerea ziarului “Viata studenteasca” a refuzat sa-l publice, temandu-se de consecinte, dar redactorul-sef, poetul Nicolae Stoian, m-a trimis la Octavian Paler spunandu-mi ca acesta este un om mai curajos si ar putea sa-si asume raspunderea editand materialul in “Romania Libera”. Asa l-am cunoscut pe Octavian Paler. Mi-a facut o impresie profunda. I-a placut articolul. S-a gandit un timp si apoi mi-a spus : ”Nici eu nu-mi pot lua raspunderea sa-l public. Nu ma simt suficient de tare.” Si a pus mana pe telefon, sunandu-l pe Adrian Paunescu. Acesta conducea atunci, cu multa indrazneala, saptamanalul “Flacara”. Paunescu avea relatii suspuse si un curaj nebun. Asa ca, pana la urma, la recomandarea lui Paler, ancheta a vazut, totusi, lumina tiparului in “Flacara”. A iesit un mare tambalau. Paunescu a fost chemat, de urgenta, la Comitetul Central si mustruluit. Daca nu ar fi fost Octavian Paler, articolul nu ar fi aparut niciodata.

Si aceasta intamplare, ca si cele legate de Vadim, spun multe despre natura duplicitara, obligatorie insa, a unora dintre fruntasii presei de sub regimul comunist.

 

  •  Vartan Arachelian, un erou al marii traversari

 S-a nascut in octombrie 1936. Este ziarist si scriitor roman, de origine armeana. Extrem de cunoscut ca realizator de programe pentru radio si televiziune. A avut un traseu profesional in meseria de jurnalist, tipic pentru pledoaria din lucrarea de fata. A inceput ca ziarist sportiv. Undeva la Constanta. Dupa ce a terminat Facultatea de Filologie – in epoca ziaristii proveneau, mai ales, din facultatile de tip umanist – a ajuns ziarist de investigatii si publicist comentator la ziarul “Scanteia Tineretului”. Asta s-a intamplat intre 1965-1970. Atentie, asadar: a profitat de sansa anilor de destindere, cand in presa au putut intra multi tineri talentati, fara ca dosarul de cadre sa aiba o greutate atat de mare ca in trecut. Apoi, Arachelian se transfera la Televiziunea Romana, unde este realizator de emisiuni,cele mai multe de reportaje. Eu unul l-am cunoscut atunci cand se ocupa de emisiunile pentru studenti si tineret. A fost unul dintre cei care mi-a luat primele interviuri, eu fiind student in anul I la Facultatea de Drept. Urmatorul, frumoasa coincidenta, a fost chiar Adrian Paunescu. In 1970, inca un an politic relaxat, Arachelian a ajuns director adjunct al Televiziunii Romane. Este autorul unor cicluri de emisiuni extrem de audiate in epoca – cu atat mai mult cu cat nu exista decat TVR: “Ancheta TV” (in anul 1980), “Instantanee” (1983), “Reportaj”(1981-1989). Abia dupa 1990, el si-a atins varful carierei profesionale, realizand peste optzeci de emisiuni celebre in epoca, grupate sub genericul “In fata dumneavoastra”. Dialoguri la obiect, uneori tensionate, extrem de puternice, cu cele mai importante personalitati ale momentului.

Nu intamplator, dupa 1991, Vartan Arachelian a fost desemnat ca director al primului post de televiziune independent din Romania, “SOTI”. A primit si importante premii, intre care premiile APTR pentru interviu si pentru anchete TV, in 1991-1993.

Vartan Arachelian a publicat numeroase lucrari, cele mai multe adunand comentarii politice si interviuri cu oameni politici importanti.

Extrem de relevant in cariera lui Vartan Arachelian este modul curajos, as spune impecabil, in care, incepand din decembrie 1989, s-a plasat printre jurnalistii care si-a pus talentul si pregatirea la dispozitia fortelor democratice. El s-a distins in lupta pentru o presa independenta, dar si pentru promovarea organizatiilor civice si a partidelor democratice din Romania.

Vartan Arachelian a facut parte, alaturi de Petre Mihai Bacanu, de mine si de alti jurnalisti, din prima organizatie democratica a presei, creata dupa 1989, inca in luna decembrie respectiv, Societatea Ziaristilor din Romania. Uniune profesionala dar si sindicala a jurnalistilor, prima organizatie de acest fel din Romania, careia i-am pus bazele chiar in ziua de 22 decembrie 1989, la parterul cladirii Universul, unde functionase “Informatia Bucurestiului”, transformata in “Libertatea”. Apoi, Vartan Arachelian a facut parte si din Asociatia Ziaristilor din Romania.

Argumentele de mai sus ma obliga sa sustin teza conform careia, Vartan Arachelian este unul dintre stalpii presei postdecembriste.

 

  • Nume de referinta ale televiziunii libere din interiorul TVR

Nu as vrea sa neindreptatesc pe cineva in aceasta lucrarea, dar imi este imposibil sa pot enumera toate numele importante, sa-i pot trece in revista pe toti jurnalistii curajosi care, dupa decembrie 1989 au reusit sa-si abandoneze tot ceea ce era intunecat in trecut si asumandu-si, uneori, considerabile riscuri si sa promoveze un nou tip de presa care se putea identifica cu valorile lumii occidentale. Evident, ca Tudor Vornicu este unul dintre exemplele care nu pot lipsi de la acest festin. La fel cum nu ar putea lipsi, in niciun fel, doamna Lucia Hossu Longin. Sau Delia Budeanu. Sunt nume asupra carora nu ma voi opri la acest capitol intrucat ele vor fi incluse atunci cand voi aborda alte teme referitoare la marile scoli si marile centre care au declansat intreg procesul de afirmare al presei independente.

 

  • Cazul Dumitru Tinu

Am facut de la inceput afirmatia ca, in lucrarea de fata, ma voi referi, impartial, la cele mai importante personalitati din lumea jurnalistica, avand in vedere un singur criteriu important. Valoarea profesionala a ziaristului respectiv, vointa sa de a schimba lucrurile intr-o directie sau alta, performantele pe care le-a atins, influenta pe care a avut-o si nesanctionand apartenenta intr-o tabara sau alta a bataliei politice care a inceput din decembrie 1989, extrapolata si, uneori, chiar subsumata bataliei din presa.

Am tinut sa fac precizarile de mai sus pentru ca fara ele biografia lui Dumitru Tinu ar parea ciudata in acest context. Dar l-am ales tocmai data fiind biografia sa pana in decembrie 1989, extrem de legata de Partidul Comunist, in sensul ortodox al acestuia, de statura sa dupa decembrie 1989, in primii ani cand, impreuna cu intreaga redactie de la “Adevarul”, s-a plasat intotdeauna impotriva fortelor democratice si ca adversar al presei pe care atunci o denumeam democratica, pentru a o pune in antiteza cu presa cripto-comunista si ceea ce a reprezentat, pana la urma, Dumitru Tinu, ulterior, incepand din momentul fondarii Clubului Roman de Presa. Dumitru Tinu este eroul, din aceasta perspectiva, a unei traversari deloc rapide, dimpotriva extrem de lente, dintr-o tabara spre cealalta, o traversare care, in sine, a creat o scoala si a creat prozeliti.

El a debutat in jurnalism in anii unei dictaturi negre, in 1962 si nu oriunde, ci chiar in redactia ziarului “Scanteia”. Dupa ce, deloc intamplator, absolvise Institutul de Limbi Straine din Bucuresti, Sectia de Filologie Rusa si Romana. Pentru cei care au trait in epoca este usor de inteles ce insemna formarea unui om – cazul Dumitru Tinu – ca specialist in probleme de politica externa, care a prezentat atat de multa incredere Partidului Comunist, Sectiei de Cadre, dar si Securitatii, incat a putut fi trimis in misiuni, sa le presupun doar jurnalistice, in Germania Occidentala, in anul 1967 sau la Praga, in anul 1968, in timpul asa-numitei “Primaveri cehoslovace”. Si, tot el, s-a aflat in misiune si pe vremea faimoasei miscari a Sindicatului Solidaritatea din Polonia. Dumitru Tinu, si nu altcineva, s-a aflat in epicentrul grupului de jurnalisti care a relatat despre procesul de pregatire a Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa, incepand cu reuniunea de la Helsinki (1972-1973) si chiar Viena, in 1989.

A putut urma, asa cum aproape nimeni altcineva nu a avut sansa, cursul Centrului de Formare si Perfectionare a Jurnalistilor de la Paris.

Dupa 1989, este unul dintre fondatorii ziarului “Adevarul” – seria noua- iar din 1991 pana in 2003, cand a murit in urma unui accident bizar, a fost redactor-sef si director al “Cotidianului”.

Incepand din 1998, a fost presedinte al Clubului Roman de Presa unde a avut o activitate memorabila. In primul rand, pentru ca a stiut sa mentina un echilibru intre publicatii si personalitati cu orientari profesionale si politice diferite, uneori diametral opuse.

A ajuns, pornind de la Clubul Roman de Presa, chiar membru in conducerea Asociatiei Mondiale a Ziarelor.

Si astazi a ramas un mister modul in care a decedat la 1 ianuarie 2003, undeva la marginea drumului national DN 1, din judetul Prahova. Asa cum a stabilit ancheta. In ceea ce priveste redactia ziarului “Adevarul”, el a fost unul dintre mentorii unor ziaristi de marca, cum sunt Cristian Tudor Popescu, Bogdan Chirieac, Adrian Ursu sau Lelia Munteanu.

Pentru a intelege mai bine destinul acestui jurnalist, initial extrem de atasat – sau disimuland perfect acest lucru – de asa-numitele valori ale comunismului iar, ulterior, de noile valori ale democratiei, este obligatoriu sa mai punctam cateva detalii din viata lui.

S-a nascut intr-o familie de oameni atat de saraci incat, mult timp, a umblat descult. Desi analfabeti, conform propriilor sale marturii, parintii si-au dorit ca el sa devina invatator in sat. Acest start cu handicap, sub comunism s-a transformat intr-un avantaj. Pentru ca Dumitru Tinu avea, astfel, un dosar extrem de sanatos. De aceea, nu intamplator, el a intrat in presa chiar la “Scanteia”, inca la varsta de 22 ani.

Referitor la circumstantele in care Dumitru Tinu a trecut in nefiinta, planeaza inca suspiciuni grave. Legate de viata dubla a acestuia, nu numai sub aspect familial. Legate de trecutul, mai mult sau mai putin indepartat, al cunoscutului gazetar. Si de relatiile sale, destul de ciudate, cu o serie intreaga de persoane. Poate ca, intr-o zi, enigma va fi elucidata.

 

  • Eugen Barbu, un colos al jurnalismului comunist

Slujitor fidel al regimului comunist, Eugen Barbu s-a ridicat, efectiv, ca scriitor nu numai ca o consecinta a marelui sau talent literar, ci si utilizand toate canalele si toate mijloacele unei cariere de partid. Promovarea lui Eugen Barbu in elita culturii romane, inca din epoca proletcultista, este, prin urmare, si o consecinta directa a identificarii sale cu vectorii de imagine ai Partidului Comunist, care a incercat, pe toate caile, sa aduca in prim-planul culturii romane asa-numitele elemente sanatoase. Cu Eugen Barbu comunistii au avut un succes indiscutabil prin faptul ca acesta a fost nu numai fidel liniei generale a partidului, ci si extrem de talentat si de prolific. Dar, in acelasi timp, activ si in viata politica.

Asa se face ca Eugen Barbu este nu numai autorul unor opere literare extrem de valoroase, pe care nu le voi enumera in aceasta lucrare intrucat ea isi propune alte obiective, ci si conducatorul unor importante redactii. Cum a fost revista “Luceafarul”, la pupitrul careia s-a aflat intre 1963-1969. Acolo, el a promovat un intreg val de tineri si talentati scriitori, poeti si critici literari, spre cinstea lui tinand cont, rareori, de orientarile politice ale acestora. Laboratorul de creatie al saptamanalului “Luceafarul” a fost faimosul “Cenaclu Nicolae Labis”, pe care Eugen Barbu l-a fondat si l-a condus. Totusi, in zona polemica si in cea editoriala a saptamanalului, Eugen Barbu a cultivat proletcultismul si a luptat, cu toate puterile – probabil si ca o consecinta a unor complexe personale – impotriva scriitorilor din generatia sa, care avusesera “ghinionul” de a fi dobandit studii superioare, diferite de cele oferite de sistemul scolilor de partid. In plan politic, el a fost, din 1969, membru supleant al CC al PCR, din 1975 a devenit deputat in Marea Adunare Nationala si in intreaga activitate a intretinut relatii stranse si fatise nu numai cu mai marii partidului, ci si cu mai marii securitatii. Este insa indiscutabil un veritabil motor al formarii si lansarii pe piata a unui nou val de poeti, scriitori si critici.

Extrem de relevant pentru cariera sa jurnalistica este ca, din 1970 pana in 1989, Eugen Barbu conduce revista “Saptamana”, unde unul dintre colaboratorii sai de baza a devenit Corneliu Vadim Tudor. Revista “Saptamana” a dus un razboi nemilos, cel mai adesea prin intermediul unor polemici violente, impotriva unui mare grup de intelectuali romani, scriitori, poeti, critici, care incercau sa refaca puntile intre cultura romana si cultura occidentala. Atacurile la persoana impotriva acestora, promovate de “Saptamana”, au fost de o violenta extraordinara si, pana la urma, au fortat aceasta zona consistenta a intelectualitati sa se grupeze in jurul unei alte publicatii culturale, revista studenteasca “Amfiteatru” care, cu mare dificultate, a incercat sa faca fata atacurilor promovate de “Saptamana”. Cele doua tabere, deloc intamplator, si-au continuat batalia si dupa decembrie 1989 si una si alta, pana la urma, construind adevarate scoli ale publicisticii postdecembriste, aflate intr-o fireasca antiteza.

Dupa 1989 acelasi Eugen Barbu, pastrandu-si nealterata doctrina nationalist-comunista, a fondat si promovat, secondat de Corneliu Vadim Tudor, revista “Romania Mare”, careia ii vom dedica un subcapitol distinct.

Revista “Romania Mare” a creat o adevarata miscare politica in Romania, careia i s-au raliat nu numai national-socialistii, cat si multi nostalgici regimului comunist, astfel incat a dat nastere unui partid. Partidul Romania Mare, care avea, la un moment dat, sa obtina un sfert din locurile din Parlamentul tarii si unde conducerea, de asta data, a fost inversata, Corneliu Vadim Tudor fiind intemeietorul si conducatorul formatiunii politice, in timp ce Eugen Barbu, indeplinind rolul de vioara secunda. In presa, “Romania Mare” avea sa creeze, in judete, publicatii prozelite. Care au reusit sa grupeze in jurul lor sute de ziaristi care nu au putut face fata schimbarii, neparticipand practic si neimplicandu-se in marea traversare de la comunism la capitalism.

 

  • Tumultosul Adrian Paunescu

O senzationala biografie, inca nescrisa, este cea a lui Adrian Paunescu, o personalitate a gazetariei de dinainte si de dupa decembrie 1989, de mare amploare, dar si un extrem de talentat si prolific poet si, mult timp, un om politic, constant adept al stangii.

In ciuda faptului ca tatal sau a fost membru al Partidului National Liberal si a facut ani multi de inchisoare sub comunism. Motiv pentru care, Adrian Paunescu a avut mari probleme legate de dosar si a fost silit sa-si faca facultatea cu oarecare intarziere, beneficiind, in final, de deceniul de destindere de dinainte de disparitia lui Gheorghe Gheorghiu Dej si acoperind prima perioada a epocii Ceausescu. Desi s-a nascut in Republica Moldova, a copilarit in localitatea Barca si s-a dovedit a fi mai legat de comuna care l-a adoptat. Adrian Paunescu isi incepe activitatea publicistica in 1973, an in care preia conducerea revistei “Flacara”, pe care o transforma in cel mai incisiv saptamanal existent in Romania, dar care, in acelasi tip, in maniera duplicitara, atat de des practicata in comunism, ii ridica si jenante osanale lui Nicolae Ceausescu. In felul acesta, Adrian Paunescu a reusit, cumparandu-si practic libertatea, sa ridice nenumarate bariere ale cenzurii.

Dar pana cand a preluat revista “Flacara” el devenise deja un poet cunoscut, la lansarea sa contribuind, in mare masura, activitatea din “Cenaclul Nicolae Labis”, condus de Eugen Barbu, talentul iesit din comun, precum si perioada, relativ scurta, dar plina de succes, in care a lucrat la revista “Luceafarul”, sub conducerea aceluiasi Eugen Barbu. Acolo, Adrian Paunescu a publicat o serie uluitoare de interviuri cu personalitati ale vietii noastre publice, exceland prin curajul intrebarilor, dar si prin consemnarea cu acuratete a raspunsurilor oferite de interlocutori. Desi autorul acestor randuri nu se numara, sub nicio forma, printre celebritati – prin anii 1970 fiind doar student al Facultatii de Drept din Bucuresti –  am avut totusi sansa de a mi se lua un interviu de catre Adrian Paunescu, care a aparut in revista “Luceafarul”. El m-a poftit pur si simplu sa iau loc in fata sa si a inceput sa scrie prima intrebare citind-o cu voce tare, dupa care a consemnat, cuvant cu cuvant, raspunsul meu, iar aceasta procedura a fost, cu strictete, respectata pana la sfarsitul interviului, care a aparut ad litteram, deci deloc cenzurat, in revista “Luceafarul”.

In acelasi stil, el a realizat nu numai dialogurile extrem de atent urmarite de catre opinia publica in revista “Luceafarul”, ci si interviurile pe care a reusit sa le inregistreze si sa le distribuie, prin intermediul televiziunii publice, pana in anul 1985, cand a cazut in dizgratie.

Pentru a avea o imagine completa a acestui personaj, mai trebuie sa precizam ca el a acoperit o arie extrem de vasta de preocupari in materie de jurnalism, redactand, inclusiv, articole despre fotbal, in ziarul “Sportul Romanesc”, dar si fiind realizator al unor emisiuni referitoare la cel mai indragit sport, este adevarat, dupa decembrie 1989, la postul de televiziune Antena 1. Era un sahist pasionat si a participat, in aceasta calitate, la numeroase turnee.

Dar Adrian Paunescu s-a facut cu adevarat cunoscut si a putut exercita o influenta uriasa, in special in randul tinerei generatii, incepand din septembrie 1973, cand a infiintat “Cenaclul Flacara”, pe care l-a transformat intr-un urias fenomen de masa care, pana in 1985, a organizat peste 1600 de spectacole mamut, la care au participat milioane de cetateni, in special tineri. Asa-numita “generatie in blugi”. “Cenacluri Flacara” au lansat tineri cantareti de muzica de avangarda pentru epoca respectiva, dar si un mare numar de poeti.

In 1985, Cenaclul a fost interzis sub pretextul unor incidente petrecute la ultima editie desfasurata la Ploiesti dar, in realitate, aceasta masura, luata de Comitetul Central, fiind consecinta faptului ca, pur si simplu, Adrian Paunescu dobandise o popularitate care il obliga pe Nicolae Ceausescu sa fie din ce in ce mai atent. Si mai circumspect. Pentru ca in paralel cu odele dedicate “conducatorului iubit” erau promovate la “Cenaclul Flacara” si mesaje critice, destul de numeroase si din ce in ce mai grave, la adresa unora dintre politicile partidului unic. Incepand din 1990, cativa ani, “Cenaclul Flacara” a reinviat, desfasurandu-si activitatea, in special, in Republica Moldova, dar fara a mai cunoaste faima de alta data.

Cea mai importanta dimensiune a lui Adrian Paunescu, cel putin in ceea ce priveste lucrarea de fata, este data de revista “Flacara”, care s-a impus, sub conducerea sa, ca un saptamanal de mare curaj, un veritabil laborator in care s-au format si s-au afirmat numerosi ziaristi talentati care, dupa decembrie 1989, au pus bazele noului jurnalism.

In ceea cel priveste pe Adrian Paunescu, ca personaj politic, asa cum aratam la inceput, el a fost legat, in intreaga sa cariera, in ciuda descendentei sale liberale, de stanga nationalista si proto-comunista. Nu intamplator, primul partid la care a aderat a fost Partidul Socialist al Muncii, creat de Ilie Verdet, un fost membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR. Si, in continuare, in intreaga sa cariera el a fost atasat de stanga spectrului politic, in final devenind una dintre figurile marcante ale PSD. Intre 2004-2008 acest partid l-a promovat pe lista senatorilor.

 

  • Corneliu Vadim Tudor, plasat mereu in istoria pierduta a Romaniei

O alta personalitate extrem de puternica a jurnalismului, a literaturii, dar si a vietii politice romanesti este Corneliu Vadim Tudor, cunoscut generatiei de astazi mai degraba ca fondator al Partidului Romania Mare, decat in calitatea sa de poet, de discipol al scriitorului Eugen Barbu si chiar de gazetar. O personalitate accentuata, nationalist-extremist si xenofob, dar beneficiind de un talent oratoric remarcabil, upgradat printr-o retorica dura, prin atacuri extrem de colorate la persoana, unele dintre acestea taxate drept grobiene.

Corneliu Vadim Tudor s-a nascut intr-o familie de oameni saraci, a copilarit intr-un cartier periferic al capitalei, dar a urmat si a absolvit cel mai bun liceu din tara, Colegiu National “Sfantul Sava” din Bucuresti. In 1971 a absolvit Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti, cu o teza despre sociologia religiei, iar in 1978 – 1979, mentorul sau, scriitorul Eugen Barbu, i-a acordat o bursa Herter, de care a beneficiat, absolvind la Viena un curs de istorie.

O calitate, despre care s-a vorbit mai putin, a lui Corneliu Vadim Tudor este exceptionala sa memorie, care l-a ajutat mult in toate demersurile sale de natura polemica. Intamplator, sunt martor al acestei aptitudini fenomenale a lui Corneliu Vadim Tudor. Colegi de liceu fiind si eu avand o biblioteca destul de consistenta, i-am imprumutat multe carti lui Vadim. La cererea sa expresa, am acceptat sa-i permit sa-si sublinieze, in timp ce citea, anumite idei care i se pareau deosebite si pe care le descoperea in cartile imprumutate de mine. A facut acest lucru pe sute de carti. De fiecare data a motivat faptul ca in acest fel reuseste sa memoreze citatele. L-am suspectat ca minte sau ca exagereaza. Si atunci, intr-o zi, i-am probat aceasta capacitate. Am luat la intamplare mai multe carti din rafturi si am putut constata ca retinuse citatele ad litteram.

De la bun inceput s-a manifestat ca o personalitate iesita din comun, uneori extrem de stridenta. Eram presedintele cenaclului literar al Liceului “Sfantul Sava” si, in aceasta calitate, intr-o zi, afland ca scrie versuri, l-am invitat sa-si prezinte opera. A venit ras in cap. Temperatura in incaperea rezervata cenaclului era destul de ridicata astfel incat, pe capul transpirat si-a turnat scrum de tigara, care i s-a prelins in dungi negre pe fata si astfel a inteles el sa debuteze, pentru prima data, in public, recitandu-si opera de atunci. Care suna asa: “Barbatul isi fuma tigara/Pe marginea ferestrei obosit/Si-ar fi dorit macar in noaptea nuntii/ O fata mai cuminte la iubit/ Femeia si barbatul, doua tarfe/ O javra obosita si-un catel”. Este necesara o precizare. In mod exceptional, in Liceu “Sfantul Sava” se putea fuma, totusi, in timpul cenaclului literar. Si a doua precizare, ne aflam in plina epoca hippie.

Am debutat simultan intr-un cenaclu al sectorului 1 din Bucuresti, initiat de poetul Victor Frunza, care avea sa devina, mai tarziu, dizident. Acesta era sef de sectie la Radiodifuziunea Romana, chiar la Sectia Poezie astfel incat, si unul si altul ne-am putut citi versurile la radio, inca in vreme ce eram elevi. De asta data,  Corneliu Vadim Tudor a venit cu doua poeme patriotice. Apoi, tot impreuna, am debutat in revista “Luceafarul”. El a ramas si s-a afirmat ca o vedeta literara a generatiei sale. Eu, cu timpul, m-am rezumat doar la gazetarie.

Corneliu Vadim Tudor este mai important pentru lucrarea de fata, nu atat pentru ceea ce a facut sau nu a facut in materie literara, cat pentru publicistica sa unde, alaturi de scriitorul Eugen Barbu, a intrat in anturajul nomenclaturii de partid, dar si al nomenclaturii Securitatii, i-a ridicat osanale lui Nicolae Ceausescu si nu numai acestuia, ci si celorlalti conducatori de partid si a atacat virulent orice tentativa de opozitie, in special din zona literara.

Constructia revistei “Romania Mare”, ca de altfel si constructia partidului cu acelasi nume, a scos in evidenta atat capacitatea jurnalista iesita din comun al lui Corneliu Vadim Tudor si, in paralel, aptitudinile sale de politician, cat si dedicarea acestuia stangii nationalist-comuniste. Si intr-un domeniu, cel jurnalistic, si in celalalt domeniu, cel politic, el a creat un fenomen, a creat prozeliti si a generat, intr-o masura consistenta, schimbarea cursului istoriei Romaniei recente. Este un motiv suficient de important care m-a determinat sa-i consacru un capitol distinct in aceasta lucrare.

 

  • Fulminanta ascensiune publicistica, literara si politica a Anei Blandiana

Poeta Ana Blandiana, al carei nume este de fapt Otilia Valeria Coman, descendenta a unei familii de preoti, beneficiind de o solida educatie in stiinte umaniste, a avut o remarcabila ascensiune in plan literar in timpul regimului comunist, facand cateva compromisuri politice care pot fi, relativ, usor trecute cu vederea. Fara acestea insa, ea nu ar fi putut exista ca unul dintre poetii de frunte ai Romaniei acelor timpuri. Si, mai ales, ar fi fost exclusa de la premiile Uniunii Scriitorilor, care au insemnat rampa ei de lansare. A primit premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor in 1969, premiul Academiei Romane in 1970, premiul pentru proza al Asociatiei Scriitorilor in Bucuresti in 1982, premiul international “Gottfried von Herter”, Viena 1982. A continuat sa obtina importante premii nationale si internationale si dupa 1989. A lucrat la revistele “Viata Studenteasca” si “Amfiteatru”.

S-a facut cunoscuta lumii intregi cand, prin 1985, a reusit sa strecoare in revista “Amfiteatru” cateva poeme care au starnit un adevarat tsunami in materie culturala si politica. Erau poeme prin care Ana Blandiana protesta, in felul ei, impotriva regimului comunist. Publicarea acestora nu s-a lasat fara repercusiuni. Practic, o intreaga redactie a revistelor “Viata Studenteasca” si “Amfiteatru” a fost pulverizata. O redactie despre care, Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central al CC al PCR s-a exprimat caracterizand-o ca un veritabil cuib de serpi, care trebuie starpiti. Si nu greseau prea mult. Acesti serpi, daca ne gandim din perspectiva regimului comunist, existau cu adevarat si erau numerosi. Numai ca ei nu au putut fi starpiti. Au fost imprastiati in numeroase alte redactii din tara, s-a incercat izolarea lor politica si profesionala, dar aproape toti acesti “serpi” au devenit fie ctitori de publicatii, dupa decembrie 1989, fie importanti vectori de opinie si aproape in totalitate, oameni locomotiva a unei noi prese si a unei lumi noi.

Ana Blandiana, insasi, prin gestul ei riscant, care a scapat intr-un mod remarcabil ochiului cenzurii neoficiale – voi descrie intr-un capitol separat cum s-au intamplat lucrurile – a fost proiectata nu numai in epicentrul lumii dizidente, destul de restranse, dar si al celor alesi sa puna umarul la faurirea unei noi lumi.

Astfel incat, dupa ce impreuna cu un grup relativ restrans am declansat, in 1990, marea miscare numita “Alianta Civica” si am editat un cotidian larg raspandit si foarte cunoscut la acea vreme cu acelasi nume, Ana Blandiana a fost desemnata, la primul congres al Aliantei Civice, sa conduca aceasta organizatie de masa. A facut mai mult decat atat. I-a implicat pe membrii marcanti ai Aliantei Civice in politica, punand umarul la sustinerea regimului Emil Constantinescu, unanim acceptat drept primul regim democrat din Romania. Dar, in acest fel, traversand din societatea civila in jungla politica, ea s-a si consumat arzand ca o lumanare, este adevarat, o lumanare ecologica, facuta din ceara naturala.

Si Ana Blandiana, cat timp a lucrat in redactia revistelor “Viata Studenteasca” si “Amfiteatru” si, ulterior, in primul deceniu de dupa rasturnarea regimului comunist, a jucat un rol marcant nu numai in literatura, nu numai in politica, cat si in constructia presei democrate.

***

Inchei aici aceasta succinta prezentare a unora dintre publicistii de marca din ultimii ani ai regimului comunist. Cu precizarea ca, nu intamplator, lipsesc, pentru inceput, cei mai multi dintre ctitorii presei independente.

Acestia vor fi insa prezenti, asa cum am mai sugerat, in capitole distincte, in care ma voi referi la formidabila scoala de presa – evident neoficiala si involuntara din punctul de vedere al propagandei comuniste – in care s-au format mari gazetari, care au dominat presa romana, cei mai multi pe intreaga perioada a primilor douazeci si cinci de ani de dupa caderea regimului comunist.

PRIMA PARTE

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.