Azi, 9 noiembrie, Biserica Creştin-Ortodoxă sărbătoreşte pe Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina. Sfânt de origine greacă, care a trăit între1846 şi 1920. Un sfânt a lui Dumnezeu, alături de mulţi alţii. Numai că fiecare sfânt e unic, aşa cum fiecare om este unic.
Dar calea spre sfinţenie este una: jertfa. În zilele noastre, a vorbi despre sfinţenie înseamnă să fii dement. Sfinţenia este pentru cei mulţi subiect de bancuri şi pentru cei foarte puţini vrerea tainică a inimii, ascunsă sub lupta pentru smerenie. Astăzi, nu ştim să ne jertfim. Preferăm singurătatea decât jertfa. Ce este jertfa? Iubirea. Nu există iubire fără jertfă. Dumnezeu, din iubirea sa de oameni, luând chip de om, a făcut atâtea minuni, a înviat morţii, a dat vederea orbilor din naştere, a oprit ploaia şi vântul. Dar prin toate acestea nu a mântuit lumea. Doar prin jertfă.
Sfântul Nectarie a iubit şi s-a jertfit. A fost prigonit de semenii săi, clerici ortodocşi. Din invidie. Şi noi, de multe ori ne prigonim aproapele. Dar nu ştim pe cine prigonim. Ni se pare că avem dreptate în prigoana noastra, că merită înţepăturile noastre, şicanele şi cuvintele noastre dure. Nu ştim. Poate acel om de lângă noi se roagă pentru noi.
Sfântul Nectarie, la un anumit moment din viaţa sa, ajunsese prigonit de întreaga lume. Câţiva ierarhi minţiseră împotriva lui, fapt ce a dus la pierderea scaunului arhieresc, de episcop de Pentapolis. Oamenii din jur îl judecau pentru acele minciuni. Nu avea nici măcar o parohie simplă în care să slujească. Nu avea nici măcar o pâine.
De obicei, aşa tratăm oamenii care fac bine omenirii. Oamenii care fac bine, nu sunt bine primiţi. În schimb, pe cei care împart sminteală, care contrafacă iubirea şi înlocuiesc rugăciunea cu minciuna, îi iubim, îi adorăm, le ridicăm socluri. Aceşti câţiva eroi, pentru care ţine Dumnezeu lumea, nu sunt bine trataţi. Îi prigonim, îi urâm şi, la fel cum am făcut şi cu Dumnezeu, îi crucificăm.
Nu iubim oamenii sfinţi. Căldura şi dragostea lor ne dogoreşte. Vrem s-o oprim. Nu avem nevoie de rugăciunile lor, le aruncăm cât colo la gunoi. Oamenii sfinţi ne ceartă. Cu simpla lor prezenţă. Cu privirea înţelegătoare şi iubitoare.
E greu de descris relaţia cu un sfânt a lui Dumnezeu. E greu de spus că este mai viu, decât orice om pe care îl vezi pe lumea asta. E imposibil de explicat că nu este doar prieten, prentru că un prieten nu poate fi alături de tine tot timpul. Nu poate fi explicată adâncimea tărâmului inimii în care e purtat ca să se întâlnească în mod tainic cu sfântul. Oamenii care nu cred în minuni le este imposibil să înţeleagă cum aceşti sfinţi fac minuni cât ai zice peşte, vindecă boli incurabile, cum face Sfântul Nectarie, îţi dau să guşti din dulceţile raiului înainte de vreme, sunt scut şi spadă împotriva diavolilor. Totuşi, pentru cei mai mulţi, rămâne fie subiect anecdotic, fie poveste într-o lume rece, fără Dumnezeu.
Slava pe care o are Sfântul Nectarie acum este invers proporţională cu slava pe care a avut-o în viaţă. Astăzi, atât de iubit şi chemat în ajutor, acum un secol dispreţuit şi hulit. În lumea pe care noi am construit-o, oamenii ca Sfântul Nectarie sunt slabi. Puterea înseamnă să domini. Este în firea omului să ridice mâna să dea înapoi celui care a lovit-o. Greu, ba chiar imposibil, este să iubeşti pe cei care te urăsc, să faci bine celor care-ţi fac rău. Dacă citeşti viaţa Sfântului Nectarie, înţelegi cât de…om a fost. Doar un om. Numai că a fost un om care a căutat să iubească şi să ierte mai presus de orice.
„Bucură-te, adiere a veşniciei!” (Acatistul Sfântului Ierarh Nectarie)
