„Probabilitatea ca oamenii aflaţi la putere (într-un stat colectivist, n.r) să fie indivizi cărora le-ar displace deţinerea şi exercitarea puterii este egală cu probabilitatea ca o persoană cu o fire extrem de blândă să capete slujba de biciuitor-şef pe o plantaţie cu sclavi”. Aforismul acesta îi aparţine economistului american F. H. Knight, pe care Hayek îl preia în „Drumul către servitute”.

Hayek dezvoltă teza lui Knight în celebrul capitol „De ce ajung în frunte cei mai răi?”, pentru a arăta că noţiunea de dictator cumsecade e o contradicţie în termeni şi că „socialismul real”, orinde ar fi implementat, nu ar putea păstra nimic din valorile şi din stilul de viaţă ale unei societăţi libere.

Cred însă că teza lui Knight poate fi dezvoltată şi altfel. În orice tip de ordine socială elita se selectează întotdeauna din rândul celor care stăpânesc cel mai bine regulile respectivei ordini. Dacă regula este crima, elita va fi compusă din cei talentaţi la asta şi care sunt dispuşi să îşi folosească talentul într-o măsură mai mare decât alţii. Dacă regula este furtul, minciuna şi jaful, cei mai talentaţi hoţi, mincinoşi şi jefuitori vor tinde să ocupe poziţiile din vârful ierarhiei sistemului – şi aşa mai departe.

Orice tip de ordine se menţine şi se reproduce pe baza unor reguli interne care permit sistemului să funcţioneze. Atâta vreme cât regulile sunt aplicate “ deci atâta vreme cât sistemul este stabil “, cei care le înţeleg şi au talentul să le aplice mai bine decât alţii au cele mai mari şanse să ajungă în vârf, iar cei care le aplică prost, fără curaj şi fără inteligenţă, rămân în urmă. Regulile sistemului şi modul în care ele sunt aplicate sunt cele care selectează elita.

Asta înseamnă, bunăoară, că a critica un politician sau altul e contraproductiv şi superficial, deşi toată media din România exact asta fac. Din moment ce Iliescu, Năstase, Ponta, Tăriceanu, Antonescu, Băsescu sau Udrea au ajuns în elita politică, înseamnă că toţi aceştia înţeleg regulile ordinii politice din România, le aplică şi le respectă cu mai mult talent decât alţii şi astfel contribuie la menţinerea şi reproducerea sistemului politic românesc.

Credinţa că doar unul dintre ei personifică sistemul, deci că dacă respectivul ar dispărea din politică actualul sistem politic ar dispărea odată cu el e cel puţin naivă. Sistemul va continua să funcţioneze şi să se perpetueze prin ceilalţi. Diferenţele dintre Băsescu şi Antonescu sau Ponta, de exemplu, sunt exclusiv stilistice. Pe fond însă nu există nicio diferenţă între ei, de vreme ce toţi fac parte din elita unuia şi aceluiaşi sistem. Toţi trei au ajuns în elită pentru că au aplicat exact aceleaşi reguli şi au făcut asta mai bine decât ceilalţi.

Ideea că cineva poate schimba din interior un sistem de reguli este cel puţin ciudată. De vreme ce regulile existente sunt chiar criteriul de selecţie a elitei, cel care îşi propune să schibe sistemul din interior nu va aplica niciodată regulile prezente cu suficient talent şi aplomb astfel încât să ajungă într-o poziţie suficient de puternică de unde să aibă capacitatea de a schimba regulile. Niciun om care nu crede în monarhie şi nu se visează monarh nu va ajunge vreodată rege, pentru că neîncrederea în regulile care îţi permit să devii rege îl va face să greşească.

Faptul că acest adevăr este cel mai adesea ignorat i-a permis lui Traian Băsescu, de exemplu, să îşi construiască o carieră politică remarcabilă mimând credinţa în anti-sistem şi sugerând că el poate distruge sistemul din interior. Aşa a reuşit Traian Băsescu să menţină actualul sistem, să-l folosească în avantaj personal şi, în acelaşi timp, să obţină voturile celor nemulţumiţi de sistem. O performanţă, orice s-ar spune, cu totul apreciabilă, care i-a pus în încurcătură pe toţi contracandidaţii săi, incapabili de asemenea complexităţi.

Există, fără îndoială, şi un punct slab al acestei strategii. Dar despre el. altă dată.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.