Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ (FSLI) susţine, într-un comunicat de presă, că anul şcolar 2010-2011 „anunţă o perioadă grea din istoria învăţământului românesc”, având în vedere reducerea salariilor cu 25 la sută sau faptul că mulţi profesori au rămas fără locuri de muncă. „Cadrele didactice au venituri mai mici cu 25 la sută sau, în unele cazuri, cu 50 la sută faţă de debutul anului şcolar trecut, o parte dintre angajaţii din învăţământ au rămas fără locurile de muncă, sunt unităţi de învăţământ care îşi deschid porţile, deşi nu au fost reabilitate sau măcar igienizate, sunt elevi nevoiţi să facă naveta dintr-o localitate în alta pentru că nu au şcoli sau cadre didactice. Aceasta este imaginea învăţământului din România, iar problemele, pe care le-am enumerat, afectează calitatea actului educaţional”, susţine FSLI.

În ciuda acestor condiţii austere, afirmă liderul FSLI Aurel Cornea, toţi cei aproximativ 200 de mii de membri ai Federaţiei Sindicatelor Libere din Învăţământ vor participa, luni, la deschiderea anului şcolar, în semn de respect pentru elevi şi părinţi. „FSLI recomandă, însă tuturor angajaţilor din învăţământ-cadre didactice, personal didactic auxiliar şi personal nedidactic- să poarte în piept, în prima zi de şcoală, fluturaşul de salariu care arată diminuarea venitului cu 25 la sută sau un ecuson, pe care să fie scris: – 25%. Este o formă de protest simbolică faţă de Guvernul României, care nu a putut să elaboreze un plan de susţinere a învăţământului. Colegiul Naţional al Liderilor FSLI s-a întrunit în perioada 9-12 septembrie şi a stabilit ca liderii judeţeni ai federaţiei să consulte membrii de sindicat în vederea stabilirii unui calendar de proteste”, mai arată sursa citată.

Care sunt soluţiile spunesitu.ro

Învăţământul românesc, ultra-centralizat, falimentar, anacronic şi cu infrastructura la pământ, este complet nepregătit pentru începerea unui nou an şcolar. www.spunesitu.ro face o analiză şi propune soluţii şi modele de succes pentru redresarea acestuia. Sunt trei exemple de sisteme de învăţământ din Uniunea Europeană unde soluţiile liberale au fost încununate de succes. Descentralizarea este o trăsătură comună a acestor trei sisteme. Gratuitatea, calitatea, diversificarea programelor sunt în aceste state efective şi fac din sistemele lor educaţionale modele de reuşită şi succes. Credeţi că aceste modele ar trebui urmate şi de către şcolile din România?

Modelul olandez

Modelul olandez are la bază principiul autonomiei în educaţie, ce presupune o descentralizare la toate nivelurile: autonomia de a crea şcoli (fiecare cetăţean care are posibilitatea de a crea şcoli are libertatea de a o face, fără a avea nevoie de avize, acreditări etc din partea guvernului); autonomia de orientare (şcolile pot fi organizate şi create pe baza diferenţelor credinţe religioase, ideologii sau perspective educaţionale); autonomia de organizare (şcolile sunt libere în alegerea metodelor şi materialului didactic) .

În ceea ce priveşte libertatea de orientare, în timp ce şcolile publice au obligaţia de a primi pe toţi acei elevi care bat la poartă, şcolile private pot refuza pe acei elevi care nu corespund specificităţii acelei şcoli (de exemplu, şcoală cu specific religios catolic, islamic etc). Se face de asemenea şi o distincţie între „şcolile albe” şi „şcolile negre” (80-90% dintre elevi sunt imigranţi).

Cu privire la libertatea de organizare, unităţile şcolare din această ţară au posibilitatea de a alege ce cursuri să facă, ce manuale să aleagă şi ce salarii să ofere profesorilor .

Dreptul la educaţie este garantat prin constituţie, astfel încât şcolile private şi cele publice primesc finanţare egală. În jur de 70% din elevii de şcoală primară şi secundară frecventează în prezent şcoli private.

Ceea ce diferenţiază sistemul olandez de cel finlandez sau danez este gradul mare de libertate pe care părinţii îl au în alegerea tipului de şcoală (public sau privat). Din moment ce ambele forme de educaţie primesc finanţare egală de la stat, nu există pentru părinţi obstacole de ordin financiar în alegerea lor.

În virtutea principiului concurenţei, care se aplică în acest stat într-un grad destul de ridicat, ca urmare a programului bazat pe cupoane („school voucher programs”), părinţii pot să-şi trimită copiii la altă şcoală, dacă nu sunt mulţumiţi de calitatea actului educaţional oferit de o anumită unitate şcolară. Cheltuiala transferului de la o şcoală la alta este suportată de către stat, suma pe care ministerul de resort ar acorda-o pentru cheltuielile cu un elev, urmând să fie transferată la şcoala publică sau privată dorită de părinţii acelui elev . Se ajunge astfel la furnizarea unei educaţii de calitate, răspunzând în acelaşi timp nevoilor şi alegerilor făcute de părinţi.

Modelul finlandez

Sistemul finlandez de educaţie este şi el unul descentralizat, dar, spre deosebire de cel olandez, mai aplecat spre ideea de egalitate de şanse. Reforma educaţională de aici, începută în anii 70, a avut la bază ideea uniformităţii. Aceasta este tradusă prin faptul că peste tot, în ţară, elevii studiază până la vârsta de 16 ani un trunchi comun de discipline (studiind de pe aceleaşi manuale şi programe şcolare) iar profesorii au acelaşi statut .

În ciuda acestei uniformităţi, care diferenţiază sistemul finlandez de cel olandez, şcolile finlandeze beneficiază de autonomie în gestiunea banilor pe care-i primesc de la stat. Gestionarea banilor de către unităţile şcolare duce la o repartizare corectă a lor, în funcţie de nevoile specifice ale fiecărei şcoli.

Eforturile de descentralizare din anii 70 au început prin a concedierea a 90% din funcţionarii de la Ministerul Educaţiei, în prezent lucrând la acest minister în jur de 300 de persoane. Finanţarea învăţământului se face în proporţie de 50% de la bugetul de stat (minister) şi 50 % de la comunităţile locale (comune). Această modalitate de finanţare face ca Ministerul Educaţiei să definească liniile directoare ale programelor educaţionale, lăsând totuşi în sarcina comunelor o mare marjă de iniţiativă. Comunele asigură pentru şcoala primară (obligatorie, 7-16 ani) gratuitatea materialului didactic, o masă caldă la prânz gratuită, medicină şcolară şi transport gratuit .

Şcolile private sunt destul de puţine în Finlanda iar acelea care există sunt 100% finanţate de stat. Astfel, ele trebuie să se conformeze programei şi normelor şcolilor publice.

Dreptul la o educaţie de calitate este garantat de Constituţie iar bugetul alocat anual de către stat acestui sector este de aproximativ 6% din PIB.

Modelul danez

Învăţământul danez este structurat în trei ciclcuri (preşcolar: 3-7 ani, neobligatoriu; obligatoriu: 7-16 ani, gratuit, finanţat de comune; gimnaziul sau liceul general: 17-20 ani, gratuit). Deşi liceele sunt finanţate de unităţile departamentale şi se află în coordonarea Ministerului Educaţiei, fiecare dintre ele este liber să decidă asupra corpului profesoral, a investiţiilor şi a salariilor profesorilor.

În ceea ce priveşte liceele private, acestea sunt subvenţionate de stat cu o sumă reprezentând 85% din cheltuiala medie necesară pentru un elev în sectorul public. Ca urmare a finanţării substanţiale a liceelor private de către stat, această formă de învăţământ este strict controlată de stat, astfel încât nu există diferenţe între liceele publice şi cele private, în privinţa programelor şcolare .

Sistemul cupoanelor educaţionale funcţionează şi în Danemarca, cu deosebirea că aici, subvenţia suportată de stat pentru ca un elev să poată fi transferat „la dorinţa părinţilor” de la o şcoală publică la una privată nu este integrală. Statul suportă doar 75% din costul total al şcolii private la care elevul urmează să fie transferat . Mergându-se pe ideea că părinţii ar fi mai puţin interesaţi sau responsabili, dacă statul ar oferi vouchere care să subvenţioneze în totalitate costul transferului elevului la o şcoală privată, părinţii sunt invitaţi şi ei să contribuie cu 25% din costurile totale ale şcolii.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.