Durează câteva ore să traversezi cu maşina Bucureştiul de la nord la sud, de la est la vest, sau în diagonală, dacă ai proasta inspiraţie să călătoreşti la ore de vârf. E o chestiune ştiută, asumată, ţine de curajul şi, respectiv, de instinctul de autoconservare ale fiecărui şofer. Priviţi-o ca pe o cruciadă rutieră târzie. Şoferul, un om plin de credinţă, dar lipsit de raţiune, se urcă la volan pentru a pune lucrurile în ordinea lor firească. Pentru a merge – cu maşina! – pe şosea. Dar istoria e ciclică şi, cum cruciadele au produs mai multe pierderi în tabăra creştinilor decât convertiri la dreapta credinţă, aşa şi tagma şoferilor e condamnată să îngenuncheze în faţa păgânului de la Transporturi.

Dar nu mă înţelegeţi greşit, nu-l numesc „păgân” în sens peiorativ. Omul, pur şi simplu, are altă credinţă. Crede că mersul pe jos, uneori în fugă, e adevarata cale. Nu-l păcăleşti cu şosele, bulevarde sau autostrăzi pe care, chipurile, să circule maşini. E chiar o datorie de credinţă, cum am spus, şi ţine de însuşi destinul său să se opună lor. Şi ştiţi pentru ce? Pentru oameni şi împreună cu ei, evident. Căci fuga, doamnelor şi domnilor, esenţa deplasării, e secretul ţinereţei veşnice. Nu credeţi? Întrebaţi-l pe ministrul Tineretului…

 

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.