La Sângeru văd și aflu unele, la București descoper altele, de mai cuprinzătoare semnificație. Discuție, ieri, cu un prieten bun. A fost de curând la Muntele Athos, cu niște preoți. S-a întors, după ce a respirat două zile și două nopți aerul acestei peninsule creștine, între pustnici și monahi, pe care mulți o numesc Mecca noastră, a ortodocsilor, loc  cu  adâncă bogăție de suflet și credință. Sunt curios și ascult cu interes, fără să-l întrerup. Am fost și eu cândva, cu un grup de tineri scriitori, în Grecia și am trecut aproape de Athos, dar nu s-a nimerit în programul aprobat în acele vremuri și o urcare la mănăstiri. M-am bucurat să văd, nesperat, când aveam doar 25 de ani, relicve ale Greciei antice, să parcurg cu pasul țărâna și piatra cunoscute doar din cărți. A fost extraordinar pentru mine.

M-am întors de la Muntele Athos  bogat sufletește, spune prietenul meu. Ai întâlnit călugări români? Da, sunt mulți și multe donații ale domnitorilor noștri vorbesc despre prezența românilor aici, din cele mai vechi timpuri. Sunt 12 mănăstiri, niciuna însă a noastră. De ce? Avem un schit românesc, ridicat pe la o mie opt sute și ceva care a devenit biserică, dar România, țară mare a ortodoxiei, nu are și nu va avea o mănăstire a sa, fiindcă regula e dăltuită în piatra timpului. Dar dacă domnitorii noștri, Ștefan cel Mare și alții au tot donat de ce nu avem un astfel de lăcaș cu statut de mănăstire? Fiindcă toți, boieri și domnitori români, au făcut donații în numele lor, al familiilor lor și nu în numele neamului românesc. Asta-i deosebirea între noi și alți creștini care au fost și au imprimat, la Athos, nu doar identitatea de castă, ci și amprenta de credință a poporului pe care-l cărau în sânge.

Am tăcut o vreme amândoi. Eu mă gândeam la uriașa noastră diaspora din SUA, de pildă, măcinată de adversități și aproape invizibilă la nivelul interesului național uitat pe malurile Dâmboviței. De ce oare?

Ce ai mai discutat cu fețele bisericești de acolo? Despre credință. Dacă îi cunoști și ajungi să te cunoască, nu pleci de la Athos doar cu un mir dat tuturor  pe frunte, ci cu povețe adânci și cu o viață care primește un adaos interior greu de găsit în altă parte. Ceva de genul ăsta mi-a povestit prietenul meu după o vizită pe care are de gând s-o repete și care l-a marcat adânc. I-ai întrebat ceva anume pe schivnici, pe călugări, pe preoți, ceva despre relațiile bisericești cu țara noastră? Nu, fiindcă acolo domnește o disciplină pe care nimeni n-o încalcă. Eu i-aș fi întrebat, pe călugării români, de ce sunt reci relațiile dintre BOR și cârmuirea acestui Vatican ortodox din Balcani! Nu intră într-un astfel de dialog, a fost răspunsul. Am întrebat doar, așa în treacăt, când a fost pe aici Patriarhul Daniel? Niciodată. Acesta a fost răspunsul și am mers mai departe, la cele ale vieții creștine.

Am rămas cu două știri pe care aș vrea să le uit. Cea mai dureroasă e că marii noștri voievozi patrioți s-au închinat la Athos și au îmbogățit mănăstirile de aici cu icoane și aur, doar în nume propriu. A doua, mai puțin semnificativă poate, e că Daniel, trecătorul nostru patriarh, trecător ca noi toți, n-a fost niciodată la Muntele Athos, cu toate că nu a fost mereu vârf bisericesc, ci – în lunga lui viață monahală, timp în care a fost mai mereu înalt ierarh – au fost și câțiva ani de preoție simplă. De ce oare?

Sursa- ampress.ro

loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.