Expres Magazin

Aş vrea

Articol de: marius ghilezan

Aş vrea să pot da de pământ cu toţi copiii dolofani ai revoluţiei, cu toţi şmenari care s-au cocoţat în ierarhii de putere, cu toţi învârtiţii ce s-au căpătuit pe seama revoluţiei, cu toţi inculţii şi posedaţii care îşi trâmbiţează drepturile, cu obrăznicie în stradă. Cu profitorii care îţi pun “cocoraţiile” în piept şi se proclamă instanţe ale revoluţiei. Cu toţi securiştii “de bine” care nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase a vorbe goale. Cu batalionul de ofiţeri avansaţi la excepţional, “pentru merite deosebite”. Cu toţi împliniţii care azi pun mâna murdară pe coliva eroilor. Aş vrea să le port pică, dar nu pot.

Când încă nu începuse revoluţia, aprinsesem o lumânare de veghe în Piaţa Maria din Timişoara, locul în care s-a născut speranţa. Mai apoi, am alergat din Girocului în Mehala, din Piaţa Operei în Cimitirul săracilor, pentru a fi unul în plus în marea de oameni. Puţini eram la început şi acum “iacă-tă ce mulţi suntem”. Nu mi-am tocit adidaşii pentru a cere cuiva, mai apoi, bani de pantofi de marcă. Mi-am zbierat revolta, alături de sutele de mii de timişoreni şi doar atât. Am parcurs oraşul la pas cu mulţimea. Alături de Ovidiu Drăgănescu, eram parte din masa disperării. Nebuni în mulţime. Disperaţi în stradă. Nici unul dintre noi nu şi-a cerut drepturile, chiar dacă am trecut printre gloanţe şi am simţit în bot mirosul prafului de puşcă. La momentul balconului, am zis să lăsăm pe alţii să se exprime. Am muşcat din cuvinte şi am împlinit un exerciţiu de speranţă. Mi-am oferit, în primul rând mie, dreptul la şansă. M-am convins că se poate. Am invocat numele libertăţii şi l-am dobândit. Am cerut democraţie, “să fie primit”. Am visat la dreptul la opinie şi l-am cucerit. Ce nu am reuşit, şi mă declar un învins, este să aflu adevărul. “Cine a tras în noi, 16-22?” Aş vrea să-mi plâng de mila, dar n-are sens. În lipsă de putere şi de disperare, în locul răspunsurilor aşteptate, nu pot decât să murmur, în surdina gândului, numele “celor ce ne-au dat viaţă”: Remus Tăşală, Lepa Bărbat, surorile Silvia şi Margareta Caceu, Vasile Balmoş, Pavel Balogh, Mihai Apro, Maria Andrei, Dumitru Vlaic, Gheorghe Cruceriu, mulţi dintre ei morţi după 1989, Bebe Costinaş, Ion Monoran şi lista tăcerii poate continua. Aş vrea să aplec fruntea, dar mi-e ruşine. În lipsa de certitudini, mă închin în faţa distinsei doamne Tăşală care îşi plânge în surdină destinul. Îi cer îngăduinţă domnului inginer Negruţiu, paralizat în cărucior, căruia societatea nu-i dă dreptul să dispere cu pâinea pe masă. Îi cer iertare fiicei sale Laura, ucisă cu bestialitate, în propria-i casă, pentru că nu am putut să aflu mai mult despre criminali. Îi cer îndurare copilului lui Dumitru Vlaic, eroul care şi-a pus capăt zilelor, în ziua când a aflat de strămutarea procesului “Lotului Timişoara” la Bucureşti. Mă închin în memoria Lepăi Bărbat, răpusă în Piaţa Libertăţii, în timp ce-şi invoca, ironie a soartei, dreptul la libertate.
Mă închin cu disperare la icoana copiilor ucişi în revoluţie care ne-au condamnat la libertate. Părinţii lor sunt azi orfani de copii. În Cimitirul Eroilor, câteva mame îşi plâng de ani amarul, fără ca cineva din grangurii revoluţiei să le dea un bol de colivă. Băieţii au tot timpul treabă pe la stăpânire să-şi ţipe drepturile. Fac şi desfac blocuri naţionale, iar în timpul liber se împăunează cu titluri, distincţii şi medalii, punându-şi coloanele de merit în acţiuni erotice de autoflagelare. Aş vrea să le arăt obrazul, dar mi-e ruşine de neruşinarea lor. Copiii lui Bânciu au crescut frumos. Am auzit că Arion e mare şi e un elev silitor la Lenau. Ana Maria şi Veronica sunt azi fete care ştiu ce vor de la viaţă. Au o rană tăcută, dar vie. Mama lor a dispărut la Podul Decebal, sub ploaia de gloanţe. Aş vrea să fiu un înger care să stea la masa lor de Crăciun pentru a le asculta tainele. Dar nu pot. Aş vrea să mai stau “de givan” cu “Mono”, să ne mai umplem sufletele de speranţă, ca-n alte dăţi. Să ne mai îmbrâncim pentru spaţiu tipografic, că doar acolo ştiam să dăm din coate, pentru o poziţie în pagină. “Bibicule, cum le potriveşti, matale, mai va!”, obişnuia să spună plin de viaţă. Inima lui nu a mai putut cuprinde universul de speranţă. Ne-a lăsat nouă povara: să ducem mai departe lupta. Aş vrea să pot considera prapurii de la parastasuri altceva decât simboluri preoţeşti. Dar nu mă simt în stare.
Ce mai fac şefii de miliţie? Pe unde mai bântuie ei? Cum îşi pregătesc Deheleanu, Corpodean, Sima “cinstitele sărbători”? Cât de jenat poate fi chestorul Sorescu, numărul doi în Poliţia Română, de dezvăluirea recentă, cum că a fost implicat în acţiunea “Crematoriul”. Cum le vor tihni sarmalele lui Eugen Mişa, Emilian Zamfir, ofiţerii care, în urmă cu 13 ani, transportau cadavre la Bucureşti? Aş vrea să-i dispreţuiesc, dar nu pot. Mai bine îi detest. Şi atât. În timp ce umerii generalilor se umplu de grade, în vreme ce revoluţionarii de Caracal şi de la Popeşti-Leordeni umplu listele de profitori, în anii ce conturile “omului de afaceri”, Radu Tinu, se îngraşă că voinicul din poveste, în zilele în care bătrânelul cu reflecţii cazone, Atudoraie, scrie despre “riscuri asumate” şi Stănculescu aşteaptă recursurile în anulare, în perioada în care generalul Paul Vasile se pregăteşte să-şi sărbătoreasca Crăciunul, în tihnă, îmi vine să ies în stradă şi să ţip: “Eliberaţi adevărul!” Dar cine să stea să mă asculte. Mă umplu de ridicol. (Evenimentul zilei, 23 decembrie 2003)

Acest artciol a aparut pe mariusghilezan.ro

• 2809 afişări
• 6 comentarii

Sâmbătă, 17 decembrie 2011

Share

Comentariile voastre

Până acum au comentat 6 vizitatori. Comenteaza si tu!