Vai Vai Vai. Lume, lume! Privește! Mă privește! Mă doare?!

Mai veche, mai nouă rețeta succesului este simplă: “ăl care strigă mai tare” și îi aparține celui care imploră, se zbate în văzul lumii pentru noi toți nu-i așa? Sau poate mai ales pentru el/ea însuși/însăși….

Un exemplu: Bancherii sunt aroganți, nu le pasă! Poate da, dacă ar fi să iau în calcul experiențele mele la ghișeu sau cele din sălile de conferințe. Poate nu numai experiența mea, ci și a altora.
Sau poate nu, poate aroganța pe care o percepem vine ca o reflexie a faptului că se simt importanți, plini de adrenalină, atunci când își asumă acțiuni care presupun și riscuri cum ar fi de pildă acordarea de credite. Sau percepția vine pe fondul încercării de a disimula un cumul de sentimente ce derivă dintr-un angajament asumat, acela de a returna banii înapoi deponenților. Un alt exemplu: Cei care ne fac legile și cei care ni le aplică. Aleși de noi, de cei care își exprimă prin vot dorința de mai bine -mai bine fiind uneori și dorința de a evita să ne fie și mai rau…
La polul opus, clienții, mai ales cei cu probleme, fiecare cu situația lui particulară, mai bună, mai rea, mai complexă sau pur și simplu diferită. Aceasta este valabilă pentru primul exemplu. În cel de-al doilea caz: noi toți, cetățeni și contribuabili, românii.

Ce îi unește și mai ales cine? Cine de la cine ar fi mai bine/pertinent să obțină explicații: clientul să îl intrebe direct la ghișeu pe bancher, că doar ei doi au fost cei care au discutat și au semnat un contract. Sau cateva sute, debitori cu probleme, incitați să întrebe “străzile” de o echipă de zgomote pentru a construi un spectacol care gâdilă și stimulează emoții negative și egouri exacerbate? De ce ar face cineva un asemenea show popular? Pentru ca îi pasă!, vine repede un răspuns bine împănat cu argumente multiple, de la cele populiste – lege ceruta de popor- la cele pur și simplu ilogice – lege economică, dreaptă, care aduce echilibru și avantaje în negociere pentru că, pur și simplu, li se spune oamenilor că e bine să amenințe sau chiar să predea cheile casei în care locuiesc. Într-adevăr nu, nu este o aroganță precum cea a bancherilor și cum poate fi aroganță o invitație să pleci de bună voie din propria, mult dorita casă. Ce frumos sună unele argumente, încurajările Hai sus! Hai sus!…ca-ntr-o poveste.
Ce motive avea oare celebrul Pinocchio atunci când mințea? De ce îi amăgea pe cei din jur? De plăcere, de teamă, de conjunctură, din dorința de a atrage atenția sau de a risca…adrenalină?! Ce și cine câștigă?

Și cine riscă mai mult acum? Cel care minte sau cel care îl crede, se lasă condus de patosul, de meșteșugul sau chiar de arta de a dezinforma. Că doar, adult fiind, nu poți să minți repetitiv ?așa din “inocență”.

Câte mituri și câte adevăruri ni se servesc în porție zilnică, cât de izolate devin pe zi ce trece vocile care cer o minima analiză, care invita la temperarea emoțiilor ce produc zbateri și zvârcoliri în public și care propun identificarea unor soluții raționale, de un real ajutor pentru cei împovărați?

Aș putea să închei aceaste rânduri așa, ca-n povești: “Și-am încălecat pe-o șa”…oare de ce povestitorul vrea sa ne spună mereu altceva decât face el în realitate…că doar nu încalecă efectiv pe o șa. Am să încalc aceasta cutumă de poveste, încheind cu o mirare – cea care a stârnit scrierea de față de la bun început: Oare Pinocchio își vede lungul nasului?

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.