La șase luni de la semnarea protocolului privitor la criza din Ucraina, capitala Belarusiei, Minsk, ar trebui să găzduiască miercuri, 11 februarie, o nouă întâlnire pe aceeași temă. Angela Merkel și François Hollande îi vor întîlni din nou, după convorbirile de săptămâna trecută, pe Vladimir Putin și Petro Poroshenko. De această dată, întâlnirea ar trebui să-i aducă pe toți patru laolaltă, după ce, începând din 4 februarie, i-am văzut pe liderii europeni angajați într-o serie de demersuri diplomatice mult-comentate în presa internațională. Nici chiar cu o seară înainte, însă, întâlnirea de la Minsk nu este sigură. De altfel, în urmă cu o lună, cancelarul german a anulat în ultimul moment un summit cu Putin în Khazakhtan, convinsă fiind că nu putea aduce un veritabil progres în direcția unui plan de pace. Pozițiile celor implicați în discuții par să fie astăzi și mai distante decât în ianuarie.
Între timp, protocolul a devenit irelevant. Conflictul s-a extins mult dincolo de linia de demarcație, mai ales pe țărmul Mării de Azov, la Mariupol, dar și mai la nord. Pierderile umane sunt greu de estimat, în condițiile în care cifra de aproximativ 5300 de morți indicați în sursele oficiale ale celor două tabere nu mai convinge pe nimeni. Luptele sunt prea intense, distrugerile prea mari, iar rata de creștere a numărului de victime este suspect de lentă. Conform serviciilor de informații germane, citate în urmă cu două zile de Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung (FAZ), cifra ar fi mai aproape de 50000 decât de 5000, dar niciuna dintre taberele implicate nu o confirmă. Victimele sunt civili prinși între focuri, pe care nicio tabără nu vrea să-i asume, militari ruși a căror prezență în Ucraina este negată de către domnul Putin, ca urmare nici moartea unora nu poate fi admisă public, separatiști rusofoni în privința cărora nu există surse certe, milițiile rezistenței naționaliste ucrainene, de la care informațiile vin la fel de greu. Practic, suntem dependenți de informațiile oferite dintr-o singură direcție, armata ucraineană, care nu pare să fie prea preocupată de acest subiect. Ceea ce știm este că, departe de încetarea focului, inclusă în protocolul din septembrie 2014, conflictul militar s-a agravat, iar mobilizarea de forțe și armament a crescut.
Aparenta accelerare a ritmului diplomației, stimulată de vizita surprinzătoare a celor doi lideri europeni la Moscova, în 5 februarie, nu numai că nu calmează acțiunile militare, ci coincide, nu întâmplător, cu o serie de confruntări din ce în ce mai dure. Fiecare dintre tabere încearcă să-și asigure controlul asupra unui spațiu cât mai vast, mai ales pe malul Mării de Azov, pentru ca noile delimitări teritoriale să-i găsească într-o poziție cât mai avantajoasă. Față de acordul din septembrie, separatiștii, susținuți și de vocea Rusiei, doresc să primească un supliment de peste 500 km2 față de înțelegerea prealabilă. Săptămâna trecută a fost evidentă încercarea lui Vladimir Putin de-a hrăni pretinse distonanțe în discursurile partenerilor euro-atlantici. Oricât de multă oboseală ar afișa, însă, Angela Merkel, călătorind de la Berlin la Kiev, la Moscova, la Munchen, Washington și retur, jocul domnului Putin nu înșeală pe nimeni. Nu există o falie reală între analizele pe care le fac asupra situației liderii occidentali, chiar dacă americanii vorbesc despre posibilitatea înarmării Ucrainei, iar europenii sunt sceptici în privința efectelor unei astfel de măsuri. În conferința de presă pe care a avut-o alături de cancelarul german, președintele Obama a fost întrebat dacă fac împreună un joc “good cop, bad cop”. Evident, răspunsul a fost negativ, dar chiar de-ar fi fost altfel, tot putem spune că președintele american oricum nu ar fi prea potrivit pentru rolul dur în această distribuție. Dorința sa de-a evita soluțiile militare este deja binecunoscută și verificată. Singurul care a făcut caz de o presupusă diferență de opinii în privința soluțiilor de rezolvare a crizei ucrainene este Nicolas Sarkozy: “Separarea dintre Europa și Rusia este o dramă. Faptul că americanii o doresc, este dreptul lor și problema lor (…), dar noi nu dorim revenirea unui război rece între Europa și Rusia.” Evident, aluziile și aprecierile lui Sarkozy au aici rolul de-a exploata retoric și propagandistic potențialul electoral al anti-americanismului unei categorii de votanți francezi.
Mai relevantă, din păcate, este remarca președintelui Hollande, care a vorbit despre dificultatea de a trăi împreună, în aceeași țară, a unor oameni care timp de luni de zile s-au vânat și s-au atacat reciproc. Aici este adevărata problemă a guvernului ucrainean: lucrurile au ajuns prea departe în relația cu separatiștii rusofoni pentru ca teritoriile locuite și controlate de ei să mai revină, cu adevărat, sub controlul Kievului. Am văzut lucrul acesta întâmplându-se în Balcanii de vest, am asistat cu toții la disoluția fără leac a Iugoslaviei, orice minte lucidă înțelege că nu va fi altfel în cazul Ucrainei. Faptul că acuză intervenția, dealtfel bine dovedită, a Rusiei în conflict, nu rezolvă nimic. Regiunea de sud-est nu va reveni la Ucraina. Întrebarea este ce se va întâmpla cu ea: se va transforma într-o nouă zonă de conflict înghețat, ca Transnistria, va dori să devină un stat independent, precum Kosovo, sau poate va cere și i se va acorda afilierea la Rusia, precum Crimeei? Răspunsul depinde, de fapt, de planurile lui Vladimir Putin și de ceea ce el consideră că l-ar avantaja pe termen mediu.
Dacă ar trebui să ne îngrijoreze ceva în privința atitudinii alianței euro-atlantice nu este vaga și, în cele din urmă, nesemnificativa neconcordanță de vederi cu privire la tacticile de adoptat în viitorul apropiat. Mai supărătoare este miopia lor comună în evaluarea lui Putin și a planurilor acestuia. În trecut, nu a fost confruntat cu privire la ping-pong-ul instituțional total nedemocratic pe care l-a făcut cu Medvedev, nu a fost sancționat nici măcar simbolic pentru abuzurile contra drepturilor omului și pentru atacurile contra societății civile ruse, nu s-a produs nicio reacție consistentă în cazul invaziei ruse în Georgia în 2008, nu a existat o reacție hotărâtă în cazul anexării Crimeei anul trecut. De fiecare dată calculele au spus că se va opri, sau că presiunile economice îl vor obliga să modifice strategia, sau chiar că va fi discreditat în plan intern și se va teme să angajeze Rusia într-un conflict deschis cu occidentul. Iată de ce, în loc să caute soluții pentru criza economică de durată lungă în care a intrat Rusia în ultimele luni, Putin crede că poate să își găsească noi parteneri și vizitează țări precum Egiptul, face bezele noului guvern al Greciei, sau se pregătește să stabilească o bază navală în Cipru. Iată de ce, de asemenea, prăbușirea prețului petrolului și, odată cu el, a valorii rublei, nu pare să-l deranjeze, cât timp pentru prima dată în două decenii producția de Kalashnikov a devenit profitabilă. De altfel, în mod grăitor, un exemplar nou-nouț i-a fost dăruit astăzi președintelui El-Sisi la Cairo.
Este evident faptul că decidenții occidentali nu înțeleg nici mentalitatea lui Putin și nici esența culturii politice în care acesta operează. Desigur, și reciproca este valabilă, nici Putin nu își evaluează corect și nu își înțelege oponenții. Așa cum nu crede că Ucraina este un stat, nu crede nici în cultura democratică sau în alianța societăților democratice occidentale. Oricare ar fi rezultatul noii convorbiri de la Minsk, nu se va ajunge și la aplicarea lor. Aceste înțelegeri nu-l vor mulțumi pe Putin, care nu se va opri decât în momentul în care va considera că nu poate obține nimic în plus, iar occidentalii încă nu s-au decis până unde-i vor permite să avanseze în proiectele sale. În bună măsură, pentru că nu înțeleg în mod real natura obiectivelor sale, nici capacitatea de le urmări prin orice mijloace și, mai ales, măsura în care aceste proiecte îi pot afecta pe ei înșiși. Realitatea dură este faptul că occidentalii, mai ales europenii, nu se pot obișnui cu ideea că pe continentul nostru cineva este gata să folosească forța brută și, ca urmare, încă nu au înțeles nici cum trebuie procedat în astfel de situații.
