Despre Laurenţiu Vedinaş, Traian T. Coşovei spunea că “este, indiscutabil, un artist înzestrat, cu un precedent cultural bine asimilat, dezinvolt şi capabil de orice surprize.”
Ei bine, Laurenţiu Vedinaş este o surpriză excelentă nu numai a generaţiei sale de tineri poeţi (este născut în 1988) ci şi (mai ales) a vremurilor care încearcă să pună surdină bătăilor inimii.
Extrem de sensibil, în ciuda imaginii pe care uneori şi-o creează pentru a şoca piţipoancele care fac “buzele cur de maimuţă”, Laurenţiu Vedinaş este dăruit de Dumnezeu (căci asta nu se învaţă în nici o şcoală!) să se hârjonească împreună cu cuvintele până cade pielea de pe el! Iar cuvintele se aşează, pline de vână după o asemenea trântă cerească, aşa cum vrea poetul: aparent hazliu, uneori, dar de după ele apar semnele grave ale bolilor veacului: “În ultima vreme / observ că toţi copiii mici, / de fapt, sunt mari. / Chiar şi cei care până ieri erau mici, / acum sunt mari de-a binelea. / Sunt bătrâni de mari. / De adus, admit că ne aduce barza, / dar de luat, cine ne va lua?” ( “Clasa primară”, vol. „suntem numai abur”, ed. Brumar, Timişoara, 2013.) Ştie cineva să răspundă? Hai, curaj, pentru că Laurenţiu Vedinaş are timp să aştepte să vă descoperiţi oameni. Pentru că el ştie, cu ardoare, cu credinţă aproape înverşunată, că “Neschimbat e cerul, / care mă ţine strâns în braţe, / neschimbat e câmpul cu florile toate. / Neschimbat sunt şi eu, cum mă ştii. / Între timp, am aflat că / nu moare nimeni de singurătate” (“Neschimbat” – op. cit.)
Poetului îi plac cuvintele pentru că doar ele “rămân tinere”, de veghe lângă lemnul de brad geluit: ”… De fapt, nu îmbătrânim niciodată. / Doar creştem, creştem mereu… / Până ajungem / la măsura sicriului nostru. / Iar cuvintele ne veghează / liniştite şi tinere.” (“Vârsta” – op.cit.)
Pe Laurenţiu Vedinaş îl puteţi vedea, uneori, pe Calea Victoriei arătându-le mijlociul mâinii drepte, băţos şi tare – semn către unui veac ce şi-a pierdut bărbăţia, luciditatea şi umanitatea: “… Şi plec nervos, dar triumfător / pe Calea Victoriei, în jos spre Capşa, / contemplându-mi succesul care cuprinsese oraşul, / de parcă aş fi publicat post-mortem.” (“Ce bine e să fii nebun!” – op. cit.)
Când nu scoate limba la lumea proastă de care e sătul, Laurenţiu Vedinaş miluieşte vremurile păcătoase hârjonindu-se, cum spuneam, cu cuvintele, până când lumina Soarelui devine mierea paradisului pierdut.
Până la următorul volum ce aşteptă, nerăbdător, să scape din frâul poetului, vă prezentăm câteva poeme inedite ale lui Laurenţiu Vedinaş care nu fac decât să confirme, încă o dată, că România are viitori mari poeţi, chiar dacă – să fim în tonul verii acesteia, nu are autostrăzi!
***
În fiecare zi mai caldă de februarie
Ochii tăi, aripi portocalii de fluturi
Vin şi se împerechează pe sufletul meu
Ca pe o bancă din parcul spitalului
Unde bolnavii îşi ard unii altora
Cu ţigara
Firele în plus de la operaţii.
***
Bunicii mor în josul curţii,
Înspre grădină, de fiecare dată
Când află că vrem
să venim pe la ei.
Cu câteva ore înainte mor,
Să fie siguri că nu îi prindem
Cu mătura de nuiele în mână
Sau dând de mâncare la porci.
Îşi întind oasele în cireş la uscat
Şi ne urmăresc,
pitulaţi ca nişte copii
Din spatele grămezilor de lemne
Purtându-ne de grijă
***
Îmi ţineau inima,
undeva într-un garaj
Pentru care le plăteam o chirie
lunară
Din când în când
mergeam să o vizitez
Să văd dacă totul e
în regulă
N-am mai trecut o perioadă
şi unul din ei
Mi-a spus că
probabil de la frig
A căpătat o crustă subţire
Sau o fi făcut condens
deşi e bine aerisit
acolo
Alteori, mi se spunea că atunci
Când nu trec câteva zile
Şi când simte că mă apropii
Devine agitată, nu mai mănâncă
Trage de gratii
Eu mereu o liniştesc
uitându-mă la ea ca prostul
Cu nişte biscuiţi în mână
***
Prin unghere de bici un cal şchiopătează.
Icoana pătrată şi
mută veghează
Rugăciunea-n pahar
să nu se scufunde
Un soare strâmb şi chel mai răsărea
Cu degetele arse de lumină
Peste mormântul ce se deschidea treptat
Ca o cutie de conservă
Moartea nu are nicio vină
Ea face lucrurile să se întâmple
Mă duc şi eu să mai trăiesc puţin
Spuse tata dintr-o
casă oarecare
pământ vertical cu
geamuri subţiri
Uitarea mai trece
pe la noi
În zilele fără soţ
Cu bomboane de colivă
Iubirea tocită e un
bătrân
Care fumează o
galbenă întunecare
încălzindu-şi degetele
în farurile maşinii
Ce îl va izbi
puternic în picioare
Lacrimile mele stau
în sfoară
iar eu îţi văd minutele cum se plimbă prin păr
***
Seara cade în piaţă
Ca o pisică, fără să îşi rupă vreun os
Şi se amestecă printre oameni.
Acum, la capătul podului de scânduri
Ce trozneşte a reumatism,
Mă gândesc că aş fi putut trăi mai mult.
Îţi cumpărasem un leagăn din prima de Paşte,
Îl văzusem într-o vitrină şi mă gândeam
Că dacă vreodată te hotărăşti să te naşti,
Să te simţi ca acasă, o să fii obosit.
Tu trebuie să ştii că atunci când simţi
Moartea prin preajmă,
Pentru câteva secunde,
Nu te speria,
Nu încerca să fugi pe scări ca mine,
Pune-te sub tocul uşii
Sau în cadă, şi aşteaptă să treacă.
***
Poezia nu pune preţ
pe oameni
Ea stă doar când are
ceva de obţinut
de la tine.
Nu te-ncurca cu ea
îmi spunea bunicul,
un fost poet de
război
trimis acasă mai
devreme
Surzise.
Ea nu iubeşte
oamenii
Dacă e să ai,
Îţi tot cere de la
obraz
Cum fac Martorii lui
Iehova.
Şi nu îţi dă voie să
iei nimic
În caz de boală
Pastile, injecţii sau
transfuzii de sânge.
Poartă mereu un
fular alb
Şi cizme lungi
Părul blond
cârlionţat
Cu nişte ochi
albaştri de pe
fundul mării
Genul de profesoară
de care te
îndrăgosteşti
Cu tot cu clipa
Te simţi deasupra
tuturor
Când îţi răspunde la
salut
Numai ţie
Trecând spre
cancelarie
Cu gleznele ei
Subţiri ca un cioc de
barză
Ce desenează pe
holuri
Calorifere şi copii
acneici.
De acolo, din camera
De unde tu nu poţi
să intri
Îţi şopteşte fumând
Picior peste picior
Eşti poet dacă poţi
face
Un înger să se simtă
prost
