Articol de Cristina Chirvasie

Ori de câte ori mă întâlnesc cu o carte îmi amintesc de vorbele vrednicului cronicar Miron Costin care spunea că “mai vârtos” este să înţelegi ce citeşti, căci “a citi şi a nu înţelege este a vântura vântul şi a fierbe apa.” Mărturisesc că, în câteva rânduri, am dezbătut acest subiect, în termeni amicali desigur, cu alţi degustători de… carte şi mai mereu ne-am cercetat unii pe altii încercând să cântărim însăşi atenţia cu care am citit şi priceput cele afirmate de cronicar. Ei bine, nu de puţine ori s-au născut veritabile discusiuni (prietenoase şi ele desigur), nu pentru că nu am fi înţeles cele spuse de Miron Costin, ci din pricina felului în care fiecare a interpretat, după putinţa intelectului, chestiunea vânturării vântului şi a fierberii apei. Aceasta este pricina pentru care atunci când mă aflu în faţa unei noi cărţi îmi adun minţile, fără însă să-mi drămuiesc aşteptările ori să-mi cântăresc entuziasmul. Evident nu mă refer la cărţi care ţin de domeniul ordinarului, ci la cele la care răbdarea mea a făcut anticameră. O asemenea carte-întâlnire este şi cel de-al doilea volum al operei scriitorului Cornel Constantin Ciomâzgă, “Se întorc morţii acasă”.

Am ales să nu devoalez nici măcar sinoptic subiectul cărţii (pentru că fragmentele pe care le-am ales sunt convinsă că vor grăi de la sine). Am să vă spun însă că în paginile acesteia veţi întâlni nu doar povestea unor oameni… printre alţi oameni, nu veţi afla doar răspunsuri la unele întrebări pe care poate vi le-aţi pus sau nu până acum şi nu veţi asculta lucruri plăsmuite din imaginaţie. Pentru că aceasta nu este încă o carte pentru un raft de bibliotecă, ci o carte pentru noptieră. O carte care trebuie citită pe ambele feţe, cum spune proverbul.

Rândurile mele sunt aşadar un îndemn la lectură. Dar şi o invitaţie la o întâlnire cu o carte a momentului, dar şi cu o carte a viitorului. Pentru că în ea veţi găsi cu siguranţă chei potrivite pentru acel ce-ar trebui să va să fim.

 

Petre şedea cu capul pe spate şi cu ochii închişi, strângând din buze de ca şi când şi-ar fi oprit cuvintele să nu-i cadă de pe limbă. Am tăcut o vreme amândoi şi aş fi tăcut încă, aşteptându-l să-şi rupă singur strânsorile.

– E lucru mare ăsta, zise într-un târziu. E lucru mare, zău! Mă gândesc de-o bună bucată de timp… m-am tot gândit, de altfel, stând de vorbă cu tine, că bine ar fi pentru mine dacă, uite, vorbind, aş putea să scap de toate astea. Am în minte ca o dorinţă toată treaba asta şi am imaginea unui bătrân aşa… liniştit, neiscoditor. Să mă lase pe mine să mă vărs cu totul şi el să mă asculte. Să mă asculte fără să mă oprească şi fără să mă ocărască. Ba, nu m-aş da înapoi dacă mi-ar zice câteva. Am şi visat odată că mă spovedeam. Da unde să găsesc eu unul aşa cum e-n capul meu şi aşa cum am visat?

– Şi dacă eu te-aş duce la un astfel de bătrân, i-am zis, ai fi pregătit să mergi?

– Păi, băi-tataie, ce-am făcut eu cu tine de-atâta amar de timp? Asta n-a fost o pregătire? Toată sporovăiala asta a noastră n-a fost ca o spovadă?

– Ştiu eu, Petre, o fi fost. Dumnezeu cunoaşte. În orice caz îţi propun ca… uite, astăzi e marţi, să ţii post până vineri, iar eu până atunci am să mă duc să vorbesc cu un duhovnic bătrân pe care îl cunosc şi care cred că seamănă foarte bine cu cel pe care ţi-l doreşti tu. Ce zici?

– Eşti tare, băi-tataie. Hai, să te văd!

***

Părintele l-a întâmpinat dincoace de intrare. Aveam inima cât o boabă de coriandru. Petre s-a aplecat sfios şi i-a sărutat mâna, iar părintele l-a sărutat pe creştet şi l-a binecuvântat. Părea o relaţie duhovnicească demult înfiripată. Şi poate că aşa şi era, dacă mă gândesc că părintele stăruise toată viaţa să deprindă a trăi după porunca cea nouă şi temeluitoare a lui Hristos: „Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Eu însă vă zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru celui din ceruri.” (Matei 5, 38-45)

Au intrat in odaia spovedaniei şi îmi era limpede că nu va mai ieşi niciunul aşa cum a intrat.

Lucru mare, cum zicea Petre. Mare lucru!

***

Pentru a putea omul să se „îmbrace în omul cel nou”, împlinitor al virtuţii, sănătos şi desăvârşit lucrător al asemănării cu Hristos, trebuie să se lepede şi să se „dezbrace de omul cel vechi”.

„Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului”. (Efeseni 4, 22-24)

Omul vechi de-ar şti să moară,

înainte de-a muri,

atunci, când ar fi să moară,

omul nou n-ar mai muri.

Vedem noi, dară, că pentru a se înnoi omul cel vechi, pentru a muri în el patimile omorâtoare, răul făcător de rău, pentru a se ridica apoi dintre ruinele acestei prefaceri, este nevoie de ştiinţă. Verbul determinativ al poveţei este „a şti”.

Pentru a şti însă, e nevoie de cunoaştere.

***

  • Dragul meu, continuă Părintele, îţi repet: Sfântul Isaac zice că nu este cineva care să nu se întristeze în timpul de deprindere, de exercitare. Şi nu este cineva căruia să nu i se pară amară vremea în care bea fierea încercărilor. Încercarea este de folos oricărui om. Căci dacă este ea de folos lui Pavel…
  • Părinte, îl întrerupse iarăşi Petre, mata vorbeşti frumos, nu zic, cu Sfântul Isaac mereu, cu Sfântul Cutare, cu Părintele Cutare, dar chestiunea concretă e ce fac eu. Mă prefac că nu s-a întâmplat nimic şi mă duc la noapte să dorm cu poponaru’? Tremură carnea pe mine şi-mi fierbe sângele în cap. Ce fac, concret?
  • N-ai să te duci acolo. La noapte vei rămâne aici cu noi, iar mâine, când se întoarce stareţul din Grecia, o să grăim cu el şi-om vedea ce hotârâşte.Nu te mânia! Oricât de greu îţi este. Mânia se vădeşte a fi o grea patimă ori de câte ori se îndreaptă spre noi.Înţelegea limpede că toată viaţa lui, trăită după cu totul alte principii, fusese o braşoavă. Totul se dovedea a fi fost un fals, o grea denaturare, o desfiinţializare, o alterare continuă a realităţii ca într-o scamatorie. Existenţa lui cu totul fusese deformată simulativ. O născocitură pe care numai Sarsailă, urându-l pe om de moarte, o exersează, vai, de mii de ani, probând-o în mod letal cu atâtea miliarde de naivi.A te învoi cu Dumnezeu presupune mai întâi să crezi în existenţa Lui bazându-te pe argumente şi pe dovezi incontestabile pe care, dacă le vom căuta oneşti acolo unde trebuie, tot El ni le va descoperi.***Sfântul Meletie Mărturisitorul ne avertizează că diavolii ne atacă din şase părţi, de sus şi de jos, din dreapta şi din stânga, din faţă şi din spate.„Fii smerit şi teme-te de tine şi de neputinţa ta”, îndeamnă Sfântul Nicodim.Într-o noapte am auzit câinii lătrând ameninţător şi dintr-o dată s-au oprit. Am ieşit în ţarc şi i-am zărit undeva lângă gard, întinşi. M-am apropiat şi-am aprins lanterna. Dincolo de gard, întinşi la fel, şedeau patru lupi. M-am oprit năucit. Nu mai văzusem asta. Îmi cunoşteam câinii foarte bine, n-ar fi lăsat să se apropie de ţarc nici vrabia. M-am mai apropiat niţel şi am îndreptat lanterna către lupi. N-au schiţat nicio mişcare, doar unul dintre ei a schelălăit uşor. Stăteam şi mă uitam aşa buimac la ei, neputând să înţeleg nimic. Atunci o căţea carpatină, rea de s-ar fi luptat cu leul, s-a ridicat şi a fugit la şopron de unde a venit cu o bucată mare de mămăligă punându-mi-o la picioare. Nu era de înţeles? Le-am dat lupilor bucata aceea şi am adus încă vreo cinci, şase şi le-am dat. De-atunci au stat mereu pe lângă stână. Ajunseseră că mergeau în urma oilor, iar seara făceam o mămăligă uriaşă, fiartă în zer, pe care le-o împărţeam, mâncând-o de-a valma cu toţii. Mă crezi?”(fragmente din cartea „Se întorc morţii acasă” de Cornel Constantin Ciomâzgă, Editura Cartea Actuală 3C, 2014)

 

  • La monastire, zise încă Gheronda, ca la stână şi la stup. În stupul fără albine nu trăiesc trântorii şi nici urşii nu caută miere, iar la stâna fără oi nu dă târcoale lupul. Aşa şi aicea, dacă n-ar fi cele ale lui Dumnezeu n-ar fi prezenţi nici „trântorii” lui Belzebut. Şi, apropo de stână, am cunoscut cândva un cioban care, dintr-un om rău prin care lucra Cel Rău, într-o zi le-a pus piciorul în prag patimilor, şi-a ostoit relele şi a devenit un om cu frica lui Dumnezeu şi cu dragoste de Dumnezeu. Se uită odată în ochii mei şi îmi zise: „Dumitale pot să-ţi spun un lucru, pentru că ai să mă înţelegi şi ai să mă crezi, altora nu-l pot spune fiindcă nu numai că nu m-ar crede, dar m-ar socoti nebun.
  • Sus sunt covârşirile peste puterea noastră; jos sunt lipsurile şi slăbiciunile provenite din lenea noastră, pe care le întâmpinăm la realizarea virtuţilor; din dreapta, când diavolii, prefăcându-se că sunt motive drepte către virtute, ne aruncă în răutate; iar de-a stânga, când dintr-un evident motiv al Celui Rău ne fac să păcătuim; din faţă, când diavolii ne asaltează cu închipuirile şi gândurile lucrurilor ce ne vor întâmpina; iar din spate, cu amintirea celor petrecute.
  • Dacă vrem să ştim când sunt bune, sănătoase şi de nezdruncinat deciziile noastre trebuie să avem următorul reper: când sunt create pe temelia nădejdii în Dumnezeu şi nu se sprijină pe încrederea în noi, precum propovăduiesc tot felul de ştiinţe aiuritoare care caută să nimicească azi cu totul pe om.
  • A te învoi cu Dumnezeu înseamnă să fii pe deplin lucid, înţelegând mai întâi lucruri simple privind Creaţia lui Dumnezeu, acceptând că numai El putea şi poate încă să facă, de pildă, această infinitate de făpturi; că niciunul dintre cei care au crezut şi cred încă altfel n-a reuşit să reproducă identic nici măcar pulberele diafane de pe aripile unui fluture.
  • Nicicând nu s-a gândit că voinţa lui ar trebui pusă în acord cu voia lui Dumnezeu. Cine era Dumnezeu? Mărturisise limpede cândva că toată viaţa lui se întâlnise numai cu Nichipercea.
  • ***
  • Caută să te linişteşti, şi să înţelegi că Satana nu se împacă aşa, cu una, cu două, la gândul că te-ai rupt mata de cele mari şi spurcate ale lumii şi că vrei acum să te apropii de cele ale lui Dumnezeu. Astea-s examene grele. Dracul are metode şi vicleşuguri nenumărate; creează prilejuri şi are, precum vezi, pretutindenea oameni pregătiţi să-i facă poftele şi să-i împlinească planurile.

 

Articol publicat in editia print Expres Magazin, octombrie.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.