Interviu cu Larry Watts: Ruptura în relaţiile româno-americane din timpul administraţiei Reagan, provocată în mare măsură de alegațiile lui Pacepa

Interviu cu Larry Watts: Ruptura în relaţiile româno-americane din timpul administraţiei Reagan, provocată în mare măsură de alegațiile lui Pacepa

 

Larry L. Watts a început să fie preocupat de istoria României la sfârşitul anilor ’70, iar după 1990, cercetarea sa s-a concentrat asupra relaţiilor dintre ţara noastră şi URSS. În anul 2011, istoricul american a publicat un amplu volum cu titlul „Fereşte-mă Doamne de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, ce se concentrează, în special pe traiectoria României de după 1948, apropierea şi îndepărtarea ei de URSS. Acest interviu inedit a fost acordat de Larry Watts Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR).

 

Cum aţi ajuns în România şi cum aţi început să studiaţi istoria României?

Am început să studiez politica şi istoria României în 1978, ca specializare secundară într-un domeniu numit la acea vreme „Sovietologie”. Am venit pentru prima dată în România în iulie 1981, şi am locuit aici din 1982 până în 1984, ca titular al unei burse Fulbright, întorcându-mă, ulterior, pentru scurte perioade în fiecare an, din 1985 până în 1988. În 1989 nu am fost în România deloc, deoarece renunţasem pentru o vreme la studiile asupra acestei ţări din cauza imposibilităţii de a face cercetare la acel moment, astfel că mă reorientasem spre evoluţiile din Uniunea Sovietică. Am revenit în România în martie 1990, ca şef al biroului IREX.

Pornind de la premisa dvs că “procesul de reformă din România diferă de oricare alt proces din fostul bloc sovietic”, care consideraţi că a fost rolul Rusiei în această dinamică a reformei româneşti?

Dinamica relaţiilor sovieto-române (respectiv ruso-române, anterior constituirii Uniunii Sovietice) a fost caracterizată de ostilitatea strategică a Moscovei faţă de integritatea teritorială a României (și a principatelor române), susţinân explicit dezmembrarea teritorială a României, de la fondarea Uniunii Sovietice până la instaurarea comunismului în România. Stalin a impus Regiunea autonomă maghiară în 1952 ca o ameninţare în sensul diviziunii teritoriale, şi pentru a întreţine presiunea sovietică; în 1963, Hruşciov a folosit și el amenințarea revizuiri; şi toţi liderii sovietici ulteriori au întreținut această ameninţare până la sfârşitul răzbioului rece. De partea românească, relaţiile s-au caracterizat printr-un efort susţinut de eliberare de sub influenţa şi controlul sovieticilor, şi de apărare împotriva amenințărilor privind integritatea teritorială.

În acest sens, chiar şi instituţiile comuniste (conducerea superioară a partidului şi instituţiile responsabile cu apărarea şi cu securitatea) erau anti-sovietice (sau, în cazul Securităţii, aveau unităţi speciale pentru contracararea acţiunilor sovietice privind România). Oriunde altundeva în blocul sovietic, liderii politici şi militari erau aserviţi total Moscovei, identificând astfel naţionalismul cu disidenţa si anti-comunismul. În România, situația a fost mai complicată. Mulţi dintre “disidenţii” revoluţiei, spre exemplu, erau „internaţionalişti” convinşi şi supuşi Moscovei, sau cel puţin de orientare pro-sovietică. Siviu Brucan a fost figura emblematică a acestui grup.

Aţi afirmat că URSS a început să trateze România ca pe un teritoriu ostil încă de la sfârşitul anilor `50. Care sunt raţiunile acestei ostilităţi?

Înfrângerea fracţiunii Pauker-Luca-Georgescu de către gruparea lui Dej a fost o anomalie în cadrul blocului sovietic, Dej fiind singurul lider comunist din Europa de Est care nu fusese instruit şi verificat de Moscova printr-un serviciu îndelungat în Comintern înainte de război. Kremlinul nu avea nici încredere în Dej (ca entitate relativ necunoscută), şi nici nu dispunea de influenţă asupra lui, ca în cazul celorlalţi lideri ai blocului comunist. Suspiciunile au crescut în 1955, odată cu solicitarea lui Dej de retragere a trupelor sovietice, mai ales că, la întâlnirea CAER/Pactul de la Varşovia care anunţa această retragere, Dej a avut o poziție categorică împotriva oricărei autorităţi supra-naţionale asupra statelor suverane. Autorizarea retragerii trupelor sovietice a fost considerată de către KGB drept una dintre cele mai mari greşeli ale lui Hruşciov.

Care au fost consecinţele retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul României, în 1958?

În primul rând, aceasta a permis României să-şi reinstaura controlul naţional asupra instituţiilor statale coercitive, debarasîndu-se de intruziunea instituțională sovietică (prin îndepărtarea consilierilor sovietici din armată și securitate, și prin încetarea trimiterii ofiţerilor din armată și securitate la pregătire în Uniunea Sovietică). Apoi, România a putut să-şi reinstituie controlul asupra politicii ei externe și de securitate, astfel încât aceasta să servească mai curînd intereselor românești (așa cum le percepea conducerea comunistă), și nu intereselor sovietice.

Care au fost “măsurile active” ale Moscovei împotriva României şi cum au fost puse în practică?

Au existat sute, dacă nu mii de astfel de măsuri active, toate menite să izoleze România de partenerii săi externi, să izoleze conducerea României de populaţie, să răstoarne regimul şi politica sa independentă și să pună în loc o conducere care să urmeze politica sovietică. Spre exemplu, arhiva Mitrohin menționează o operaţiune în urma unei întâniri româno-chineze la nivel înalt, când KGB-ul a falsificat notele de şedinţă ale premierului chinez Ciu En-Lai şi le-a “sifonat” părţii române. Conform falsului realizat de KGB, Ciu En-Lai l-ar fi considerat pe Ceauşescu drept o marionetă, conducerea fiind, în realitate, în mâinile lui Maurer şi Bodnăraş, acesta din urmă chiar „urându-l” pe Ceaușescu. Scopul intoxicației era întreit: compromiterea relaţiilor strânse româno-chineze și anihilarea sprijinului lor reciproc, dezbinarea conducerii unite a României, şi ostracizarea lui Bodnăraş de către Ceauşescu, astfel încît Bodnăraș să devină mai permeabil la o posibilă re-recrutare de către Moscova (Bodnăraş fusese instruit de către sovietici în perioada 1935-1936). Falsuri similare au fost plasate tuturor partenerilor României – mai ales Statelor Unite şi țărilor din Europa Occidentală. În același timp s-a lucrat din greu cu tot felul de „rapoarte” şi „zvonuri” care deformau grosolan intenţiile şi atitudinea României.

De ce a fost transferată România în 1968 din supervizarea Departamentului 11 al KGB, a cărui responsabilitate erau ţările socialiste – către Departamentul 5, care se ocupa de ţările membre NATO şi de rebelele Iugoslavia şi Albania?

Motivul principal a fost că România avea acum statutul de adversar – ceea ce cercetătorul Gauck, domnul Georg Herbstritt, definea prin sintagma „ein feindliches Bruderland” sau „stat fratern inamic”. Lista activităţilor „ostile” – din perspectiva Moscovei şi a aliaţilor săi subordonaţi – era deja lungă. Liderii sovietici şi ai altor ţări membre ale Pactului de la Varşovia menționau adesea, spre exemplu, obstrucționarea de către România a manevrelor Uniunii Sovietice de a-și impune controlul asupra forţelor militare ale Pactului, blocarea extinderea pactului prin includerea altor clienţi ai sovieticilor, respingerea planurilor CAER de integrare economică, stabilirea de relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania, menţinerea relaţiilor cu Israelul, refuzul de a sprijini statele clientelare Moscovei din lumea a treia (în absenţa unor beneficii reciproce), ridicarea posibilității retragerii din Pactul de la Varşovia, sprijinul acordat Albaniei, Iugoslaviei, Chinei şi Cehoslovaciei împotriva presiunilor şi ameninţărilor sovietice, subminarea politicii sovietice în Balcani şi ameninţarea de a distruge Pactul de la Varşovia prin realizarea de coaliţii anti-sovietice în cadrul blocului comunist.

Dumneavoastră afirmaţi că Ion Mihai Pacepa a avut un rol important în decredibilizarea imaginii României. Care au fost acţiunile lui Pacepa în acest sens?

Au fost multe astfel de acţiuni. În articolele sale de la jumătatea anilor ’80, precum şi în cartea din 1987, spre exemplu, Pacepa a avut cîteva teme centrale evidente, şi anume că România era un cal troian sovietic, iar Ceauşescu era agentul Moscovei (urând Statele Unite ale Americii şi pe preşedintele Carter în mod special; că România fura tehnologie militară avansată în beneficiul Kremlinului; şi că România servea mai degrabă cauza terorismului decât aceea a păcii în Orientul Mijlociu. Preşedintele Reagan a citit manuscrisul cărţii lui Pacepa cu cîțiva ani înaintea publicării acesteia și s-a lăsat convins de tezele lui Pacepa, ceea ce a schimbat substanţial politica Statelor Unite faţă de România.

Fiecare dintre aceste teme a fost, de atunci, complet demitizată de serviciile de informaţii şi de sursele diplomatice şi guvernamentale americane şi israeliene (am inclus detalii pe această temă în al doilea volum ce va continua „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni”). Şi totuşi, Pacepa a continuat să facă astfel de afirmaţii prin intermediul contactelor sale din media americană şi, mai ales, în presa românească, mult după demascarea lor ca falsuri de către autorităţile relevante. Spre deosebire de persoanele particulare, persoanele publice, instituţiile şi statele nu au, în general, modalităţi de acţiune legală împotriva calomniei şi a minciunii.

Din punctul meu de vedere, cea mai importantă problemă este cât de mult a dăunat Pacepa intereselor Americii prin răspîndirea unor neadevăruri privind ostilitatea intenţiilor şi atitudinii României faţă de Statele Unite. La urma urmei, ruptura în relaţiile româno-americane din timpul administraţiei Reagan, provocată în mare măsură de alegațiile lui Pacepa, a privat Washingtonul de cel mai valoros aliat     non-sovietic din Pactul de la Varşovia în războiul rece, şi a blocat apoi reconstrucţia unui parteneriat strategic româno-american ani de zile.

Ce alte personae făceau parte din această reţea sovietică în afară de Ion Mihai Pacepa şi Sergiu Celac? Erau cei doi implicaţi în furnizarea de date sovieticilor?

Cum se întâmplă adesea, situaţia era ceva mai complicată. Spre exemplu, deşi Celac avea un trecut problematic (din cauza legăturilor strânse ale tatălui său cu Moscova), el era, în acelaşi timp, unul dintre diplomații implicaţi în explicarea politicii de securitate a României privind colaborarea cu Europa Occidentală şi dezarmarea. Mai mult, este neclar dacă au existat restricții juridice sau etice în ceea ce priveşte informarea lui Pacepa de către Celac privind detaliile convorbirilor dintre Ceauşescu şi președintele Carter din aprilie 1978. Pacepa era, totuși, şeful adjunct al spionajului românesc de la acea vreme. Ca atare, Celac putea să-i furnizeze lui Pacepa astfel de informaţii fără a face neapărat parte din „reţeaua lui Pacepa”.

Pe de altă parte, susținerea pe față de către Celac a afirmaţiei lui Pacepa cum că România lui Ceauşescu ar fi fost un cal troian sovietic, se aliniază clar dezinformării sovietice, și s-a dovedit între timp diametral opusă adevărului. Ştim, din arhivele Securităţii, că din rețeaua lui Pacepa ar fi făcut parte Mihai Caraman şi Nicolae Doicaru, aceştia din urmă fiind demascaţi ca agenţi sovietici încă înainte de 1989. Deşi Pacepa admite că transmitea cu regularitate informaţii KGB-ului, nu am cunoştinţă de astfel de dovezi referitoare la Celac. Repet, cel mai mare rău pe care Pacepa l-a făcut în raport cu interesele României, a fost de a denatura intenţionat intențiile și atitudinile regimului din România astfel încât să alieneze Statele Unite – principalul susținător al României în occident. Iar Celac i-a ținut isonul (după cum se vede, spre exemplu, în interviurile sale cu John Sweeney în „The Life and Evil Times of Nicolae Ceauşescu”, 1990).

Aţi declarat că mărturisirea lui Pacepa cum că a fost 27 de ani agent sovietic şi că a primit ordine de la KGB e reală în măsura în care el voia să demonstreze că aparatul Securităţii era subordonat spionajului sovietic. Poate ascunde şi altceva această confesiune? Ce surse aveţi?

Nu sunt sigur că înţeleg întrebarea. În timp ce Pacepa făcea mai sus amintita confesiune în ideea de a demonstra că Securitatea a fost mereu subordonată KGB-ului, referirile sale la KGB şi liderii acestuia arată limpede că Pacepa îi percepea ca pe superiorii săi. În acelaşi timp, afirmaţiile sale că România ar fi fost un cal troian sovietic serveau şi intereselor Budapestei, și să nu uităm că Pacepa îl avea ca prieten pe Laszlo Hamos din Organizaţia Maghiară pentru Drepturile Omului din SUA, care a diseminat cele mai sfruntate dezinformări privind „genocidul” săvârşit de români asupra etnicilor maghiari. Sigur, corelaţia nu înseamnă neapărat cauzalitate, şi acest subiect mai are nevoie de cercetări considerabile.

În opinia dumneavoastră, ce ar fi putut face Nicolae Ceauşescu dacă România ar fi fost atacată în 1968, după invazia din Cehoslovacia?

Un răspuns la întrebarea „ce ar fi putut face Ceauşescu” conduce la speculaţii în care prefer să nu mă angajez. Totuşi, există tot mai multe informaţii despre ceea ce a făcut şi făcea Ceauşescu, ceea ce, împreună cu calculele Moscovei, conduce la concluzii extrem de sugestive. Mai întâi, spre deosebire de Cehoslovacia (sau, anterior, de Ungaria), Ceauşescu avea în România controlul total asupra armatei, pregătindu-se să facă faţă unei invazii a forţelor Pactului de la Varşovia sub conducere sovietică, mergând până la autorizarea individuală a comandanților din teren de a deschide focul în cazul în care sovieticii ar fi trecut frontiera (împiedicînd astfel Kremlin să neutralizeze armata prin instalarea la putere a unui nou partid sau a unor conducători militari care ar fi ordonat încetarea ostilităților).

În al doilea rând, Ceauşescu a înfiinţat unităţi militare cu scopul de a împiedica avansarea sovietică în est şi nord-est, minând drumurile şi podurile şi pregătind poziții de apărare căilor de acces spre zona muntoasă stabilită pentru retragere; a mutat în acea zonă arhivele de importanţă critică; a înarmat o mare parte a populaţiei (aşa-numitele „Gărzi Patriotice”); a achiziționat transmiţătoare radio din Germania Federală pentru a comunica cu populaţia aflată în stare de rezistenţă; a negociat şi obţinut promisiunea de sprijin militar din partea Chinei; a negociat cu Tito un coridor de aprovizionare prin Iugoslavia, şi a început construcţia unor uzine hidroelectrice subterane care ar fi permis o rezistenţă îndelungată în zonă. Toate acestea au constituit un puternic factor de descurajare, transformând invadarea şi cucerirea României într-o chestiune de luni şi de ani, şi nu una de zile sau săptămâni. Devenea evident că Kremlinul ar avea de plătit un preţ foarte mare în planul politicii internaţionale pentru o astfel de intervenţie (de exemplu, Statele Unite ale Americii au ridicat posibilitatea izbucnirii unui al treilea război mondial dacă URSS ar fi declanșat invazia). Implicit, Ceauşescu ameninţa cu ruperea Pactului de la Varşovia dat fiind impactul acestui exemplu de rezistenţă asupra altor populaţii nemulţumite din Europa de Est (şi din URSS), inclusiv posibila resuscitare a rezistenţei în Cehoslovacia.

Ar fi putut să învingă armata sovietică într-o confruntare deschisă armata română? Fără îndoială. Ar fi putut Moscova să îşi permită costurile politice ale invadării unui „aliat” pregătit să reziste pe un teren nefavorabil angajării tancurilor, care avea surse externe de sprijin şi aprovizionare, și a cărui invadare ar fi făcut granițele sovietice mai nesigura (spre exemplu, graniţa sino-sovietică)? Se pare că nu.

Întrebarea cât de bine s-ar fi descurcat armata şi populaţia, dincolo de considerentele politice, este o altă chestiune. Un război de guerilă se duce cu mijloace relativ modeste, iar rezistenţa pasivă şi întârzierile minore au ridicat probleme serioase moralului trupelor sovietice în Cehoslovacia, unde nu li s-a opus niciun fel de rezistenţă. Previziunile sovietice ar fi luat în calcul faptul că, într-un puternic contrast, operaţiunile din România s-ar fi confruntat cu o rezistenţă militară organizată, hărţuiri şi sabotaje, partizani destul de bine înarmaţi şi o propagandă organizată, toate acestea fiind de natură a le provoca pierderi considerabile.

Cel mai probabil, strategii sovietici ar fi luat, de asemenea, în considerare surprinzătoarea performanţă militară a României în condiţii strategice similare (sub ameninţarea acelorași țări vecine) în primul şi în al doilea război mondial. În ambele cazuri, forţele române au avut reveniri spectaculoase după ce au suferit înfrângeri zdrobitoare despre care s-a crezut că eliminaseră România din acele conflicte (spre exemplu, colapsul armatei şi ocuparea a două treimi din teritoriul României în primul război, și ocuparea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei în cel de-al doilea).

În 1985 aţi publicat, la München, volumul “În serviciul Mareşalului”, o biografie a lui Ion Antonescu. Astăzi, aţi lansa în România această carte?

Nu. „În serviciul Mareşalului” reuneşte, în mare măsură, memoriile colonelului Gheorghe Magherescu, unul dintre aghiotanţii lui Antonescu (identificat ca ofiţerul „X” la cererea sa, de teama repercusiunilor din partea regimului de atunci), fiind, astfel, o lucrare mai degrabă subiectivă decât ştiinţifică. Dată fiind natura subiectivă a lucrării şi contribuţia mea minimală (manuscrisul transcris de colonel reflectă doar o parte a discuţiilor noastre), nu am considerat niciodată că „În serviciul Mareşalului” este o lucrare a mea. Ca atare, am considerat utilă publicarea cărţii ca o cercetare preliminară folositoare într-o perioadă în care orice perspectivă din interiorul cercului militar al lui Antonescu lipsea cu desăvârşire din scrierile istorice. (Colonelul a publicat acelaşi material sub propria sa semnătură după 1989). Pentru lucrările mele pe această temă puteţi cerceta „Romanian Cassandra” (1993), distribuită de Columbia University Press. Acum, desigur, există mult mai multe informaţii disponibile, care ar necesitatea și rescrierea acesteia.

Ați lucrat vreodată pentru CIA?

Nu. Nu am fost niciodată angajat al CIA. Am avut însă, de-a lungul anilor, lungi discuții cu analiști ai CIA – cum am avut și cu diverși universitari și jurnaliști preocupați de blocul sovietic – dintre care unii mi-au devenit prieteni. Alături de ei am apărut la conferințe, am lucrat în diverse centre de cercetare și am colaborat la unele publicații. În Statele Unite se încurajează contactul dintre specialiștii guvernamentali și cei din mediile universitare. Ca atare, analiștii din Statele Unite frecventează destul de relaxat cele mai diverse comunități de analiști, iar asocierea nu înseamnă înregimentare, cum a fost cazul în țările comuniste. Serviciile secrete comuniste nu concepeau că pot exista asemenea creaturi bizare precum analiștii independenți, motiv pentru care îi considerau invariabil și eronat drept agenți ai serviciilor din țările lor de origine.

A fost Kurt Treptow agent CIA în România? L-ați cunoscut? Au existat relații profesionale între dumneavoastră și el?

Nu știu dacă a fost, dar, sincer, mă îndoiesc. Da, l-am cunoscut. Mi-a fost prezentat de oameni de la ambasada SUA (amîndoi am studiat istoria României ca bursieri Fulbright, dar în perioade diferite – el la sfîrșitul anilor ’80, eu în anii 1982-84 -, și l-am cunoscut pe profesorul său Keith Hitchens, considerat la vremea aceea drept cel mai bun expert american în istoria României). De asemenea, am colaborat cu el, cu Paul Michaelson, Florin Constantiniu și alții la cartea „A History of Romania,” am publicat lucrarea „Romanian Military Reform and NATO Integration” la centrul condus de el, am contribuit la jurnalul „Romanian Civilization/Civilizația Românească” scos de el timp de 10 ani, și am participat la conferințele internaționale pe teme românești organizate de el la Cluj și Iasi la începutul anilor ‘90.

Ce relații ați avut de-a lungul anilor cu Ioan Talpeș?

 

Pe Ioan Talpeș l-am cunoscut la începutul anilor ’80 cînd era deja la Editura Militară, și am discutat despre politica militară și de securitate a României interbelice (principala sa carte pe acest subiect, „Diplomație și Apărare”, a fost publicată abia în 1988). Ne-am întîlnit din nou, prin intermediul lui Mihail Ionescu, în 1990, cînd am discutat despre problemele și provocările cu care se confrunta armata în perioada de transformări post-communiste. Întîlnirile noastre au devenit tot mai frecvente, dată fiind importanța reformelor în domeniul militar și de securitate, precum și interesul nostru comun față de acest domeniu. Astfel, am ajuns să lucrăm împreună timp de 20 de ani – rolul meu fiind acela de consultant/consilier. Pentru mai multe detalii se poate consulta biografia mea pe www.larrylwatts.com.

 

Caseta Cine este Larry Watts

Larry Watts era în 1989 consultant al Corporaţiei RAND. La începutul anilor ’90 a fost şeful Biroului IREX (International Research and Exchange Board) din Bucureşti, iar până în 1997 a fost senior consultant al Project an Ethnic Relation (PER) şi director al Biroului PER din România. Între 2001-2004 a fost consultant pentru reforma sectorului de securitate pe langa consilierul presidential pentru securitate nationala, Ioan Talpeş. Ocazional a ţinut cursuri la Colegiul Naţional de Apărare. În toată această perioadă a colaborat cu mai mulţi miniştrii români ai apărării, şefi de stat-major la reforma în domeniul armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi integrarea Romaniei in NATO. Larry Watts a fost consilierul lui Ioan Talpeş până în 2009. De la începutul anilor 2000, Watts şi-a reînceput cercetarea privind istoria contemporană a României.

 

NR. Interviu publicat in editia tiparita Expres Magazin, octombrie.

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *