Roşia Montană şi atacul fără precedent asupra unei părţi a presei poate însemna începutul sfârşitului pentru USL, deşi efectele măsurilor luate acum se vor vedea abia peste multe luni. Adevărata problemă a guvernanţilor este să subjuge sau, dacă nu pot, să desfiinţeze orice încercare de exprimare liberă din partea societăţii civile.
După ce Realitatea TV a spus lucrurilor pe nume în cazul Roşia Montană, dat fiind că nu s-a aflat printre posturile finanţate de RMGC, Victor Ponta s-a decis să închidă gura presei care nu îi era favorabilă, aşa cum a încercat pe vremea când era pe cai mari şi Traian Băsescu, inventând o măsură abuzivă, care nu dă absolut nici o şansă unui post TV aflat în insolvenţă de a mai putea emite. Cu alte cuvinte, este ca şi cum ai închide porţile unei fabrici din momentul când şi-ar declara insolvenţa, ştiut fiind că, pentru presa audio-vizuală, „fabrica” de unde se susţine financiare firma aflată în spatele licenţei este transmisia TV.
Adevărata problemă a Guvernului nu este însă presa, ci simplul fapt că anumite persoane îşi permit să critice măsurile luate „de sus” şi deranjează interese financiare de sute de milioane de euro, cum este cazul la Roşia Montană. La fel ca şi Traian Băsescu, Ponta şi-a făcut calcule în privinţa presei şi îi place atât de mult să fie lăudat, încât nu mai suportă critica. Insolvenţa va fi similară, de acum înainte, cu falimentul nu doar pentru mass-media, ci şi pentru politicieni, aflaţi într-un echilibru fragil la cârma României în derivă, iar cine îndrăzneşte să le spună oamenilor chiar şi o parte din adevăr este periculos, pentru că nu face parte din „Cosa Nostra”. Aceeaşi manevră a fost încercată asupra posturilor favorabile USL înainte de alegerile parlamentare, care au schimbat macazul în politica românească, iar acum vizate sunt posturile ostile actualei puteri. Cine va reuşi primul; Traian Băsescu împotriva Antenelor sau Ponta împotriva Realităţii este foarte greu de estimat, dar cert este că astfel de măsuri nu fac altceva decât să erodeze guvernarea, la fel de mult ca şi lipsa măsurilor concrete pentru redresarea economiei.
Menirea presei este, de fapt, să dea glas opiniilor societăţii civile şi să facă legătura dintre aceasta şi politicieni, în condiţiile în care ONG-urile au fost deja reduse la tăcere, fiind transformate, prin lipsa de finanţare, în simple prestatoare de servicii (cel mai adesea corupte) pentru Uniunea Europeană, guvern sau pentru administraţii locale. Funcţionalitatea lor este restrânsă la asigurarea unor servicii care sunt considerate complicate sau nesigure de cei care plătesc, iar contribuţia lor la schimbarea în bine a societăţii devine în cel mai bun caz minimală. Aşa funcţionează „afacerea”, trebuie să te adaptezi la sistem, iar managerii ONG-urilor nu au cum să mai fie liberi în exprimare, atâta timp cât fac echilibristică la limita legalităţii, pentru a asigura supravieţuirea organizaţiilor pe care le conduc. Compromisuri, fraude, minciuni sau exagerări în raportările către finanţatori sau către Uniunea Europeană sunt nu numai caracteristici ale clasei politice româneşti, dar şi ale societăţii civile. Stimulentele pentru corupţie şi minciună a fondurilor structurale continuă să fie ignorate atât de Comisia Europeană şi guverne, cât şi de ONG-uri. Toată lumea are un interes ca banii să fie cheltuiţi, indiferent cum. Comisia are nevoie să-şi cheltuiască bugetul şi să ceară un buget mai mare care să justifice salariile celei mai scumpe şi confortabile birocraţii din lume, iar Guvernele au nevoie să atragă cât mai mulţi bani pentru a arăta bine în faţa alegătorilor şi pentru a putea să-şi finanţeze clientela politică. ONG-urile au nevoie de banii europeni, fără de care marea lor majoritate nu ar putea exista, devenind dependente de un nivel de trai care este foarte apropiat de cel al demnitarilor de rang înalt.
Din păcate, mulţi dintre cei care cer reformă sunt incapabili să această măsură şi în interiorul propriilor instituţii sau organizaţii. De aceea, cel mai uşor pentru politicieni este să închidă gura presei, pentru a nu mai exista unii „băgăcioşi” care să scoată la iveală rahatul de sub preş, pe care domnii aflaţi la putere credeau că nu au apucat să-l ia pe tocurile pantofilor.
