100
Mi-ar fi ruşine să spun că pentru ca e 8 martie îmi vine să scriu un text ca ăsta. Mai bine zis, mi-e ruşine deja. Că da, mai ales din motivul ăsta mi-a venit în cap să scriu despre ea. Pe 10 decembrie aveam alt personaj în cap. În octombrie, era campanie, aşa încât aveam altă temă. Prin august, când tot ea m-a dus în Moldova, în circuit al mănăstirilor, n-am avut altă treabă decât să scriu, la mişto, despre doi politicieni pe care-i întâlnisem întâmplător, la cârciumă. Chiar şi azi mi-a venit să scriu ceva despre unul, Tiberiu Niţu parcă îl cheamă, zis procurorul general al României. Însă nu e corect aşa. Astăzi n-am de ce să scriu despre nimic şi nimeni altcineva, în afară de ea.
Pentru că de la ea pleacă toate bunele întâmplate în lumea mea, pentru că aşa am învăţat să mă feresc de rău. Şi pentru că doar ea ştie, atunci când nu sunt eu, să-mi vadă o altă realitate, aşa încât realitatea mea se schimbă. În bine. Pentru că merit, cu vârf şi îndesat, iubirea celor care chiar mă iubesc, pentru că sunt într-un fel care lor le face viaţa mai simplă sau, uneori, mai frumoasă. Şi felul ăsta ea mi l-a generat. Şi din gene, şi din educaţie. Şi pentru că, atunci când conştiinţa de masă întinde sufocant stări de temere, de judecată, de nesiguranţă şi hulire, eu pot să fiu o alchimistă şi să-mi modific perspectiva asupra întregului pământ, văzând doar zâmbet, linişte şi acceptare. Pentru că ea m-a învăţat să dezvolt asta.
Şi oricât de supărată aş fi şi din te miri ce motive care mai de care mai grele, atunci când ea îmi spune şi, mai ales se uită a bine spre mine, ca prin farmec, răul încetează.
Nu am de ce să-i spun că o iubesc. Pentru că mi se pare exagerat de puţin şi sec. Încerc să-i promit, însă, că o să mă străduiesc să simt şi eu, vreodată, cum e să te uiţi în afara ta şi să te vezi, pe tine. Adică, să fiu mamă.
