Niciun răspuns concret despre soarta Ucrainei de sud-est nu a venit vineri seara, după încheierea întâlnirii cancelarului Angela Merkel și a președintelui François Hollande cu Vladimir Putin și nici sâmbătă, la conferința pentru securitate de la München. Singurul element concret comentat de către liderii europeni este dorința de-a baza o viitoare înțelegere cu Moscova pe acordul de la Minsk. Este greu de crezut, însă, că acest deziderat va putea fi atins. Protocolul din septembrie, de la Minsk, poate fi considerat deja caduc, având în vedere faptul că armistițiul dintre separatiști și trupele ucrainene nu a rezistat mai mult de câteva zile, iar din Rusia a venit tot mai multă tehnică militară în zona de conflict, odată cu noi combatanți în uniforme fără însemne naționale. Chiar în momentul în care discuțiile de la Moscova aveau loc, în sud-estul Ucrainei luptele erau grele, iar separatiștii foloseau din plin armamentul primit din Rusia, pentru a ataca deopotrivă civili și militari ucraineni.

foto hollande merkel

Pot ajunge europenii la o înțelegere acceptabilă cu Vladimir Putin? Privind la puținele imagini care au fost transmise de la întâlnirea de la Moscova, la încordarea de pe chipul Angelei Merkel și apoi la văditul efort de-a evita orice afirmație consistentă în discursul său de la München, trebuie să sesizăm decalajul dintre aparentul optimism reținut al declarațiilor și limbajul nonverbal mult mai puțin încurajator. În ce-l privește pe domnul Hollande, cu toată simpatia pentru dificultățile poziției sale din ultimele săptămâni, observându-i profilul palid și neliniștit, nu putem să nu simțim că poate am fi preferat pe altcineva la masa convorbirilor. Cel puțin pe David Cameron, daca nu putem, în această epocă de criză a leadearship-ului european, să ne dorim mai mult.  O preocupare suplimentară vine din ceea ce pare a fi un dezacord între aliații europeni și nord-americani în privința tacticilor de adoptat. Chiar și în discursul de sâmbătă, de la München, vicepreședintele Biden, deși a vorbit despre nevoia de-a identifica o soluție non-militară la criza uraineană, nu a exclus nici ideea de-a înarma Ucraina în fața agresorilor. Desigur, membrii NATO vorbesc și despre noi sancțiuni, despre o listă de demnitari și personalități moscovite care ar urma să le suporte, dar măsura nu este prea impresionantă, mai ales atunci când războiul a ajuns la un bilanț de peste 5000 de morți și la peste un milion de refugiați, ceea ce se traduce într-o veritabilă criză umanitară în Ucraina. Pe de altă parte, ar fi NATO gata să se implice militar? Alianța a devenit victorioasă după prăbușirea comunismului în Europa, dar nu a luptat niciodată în timpul războiului rece. Acțiunile sale după 1989 nu au fost de mare amploare, iar cea mai vastă, în Afganistan, cu greu poate fi considerată o experiență relevantă pentru ceea ce s-ar întâmpla într-un conflict cu Rusia. Strategia SUA, care a slăbit capacitatea financiară a Moscovei prin asocierea dintre sancțiunile economice, creșterea producției de petrol, ieftinirea barilului și devalorizarea accelerată a rublei este, până în prezent, cea mai eficientă dintre strategiile occidentale. În mod cert a provocat în Rusia o criză financiară care se află numai la început și care va duce, în timp, la rezultate politice defavorabile lui Putin. Pe de altă parte, această strategie nu are asupra președintelui rus impactul pe care l-ar avea asupra unui politician democrat, sau cel puțin rațional.

Până unde poate merge Vladimir Putin? Este evident pentru oricine că nu are nicio intenție să respecte protocolul de la Minsk: încetarea focului, retragerea artileriei și stabilirea unui acord politic. Toată atitudinea sa din septembrie până astăzi arată că va solicita ca separatiștilor să le fie acordate teritorii chiar mai vaste decât cele pe care le controlează acum, un statut de autonomie foarte largă, poate chiar independența, o rusificare intensă a zonelor respective, iar apartenența Crimeei la Rusia nici nu mai poate intra în discuție. O privire pe harta conflictului sugerează, de fapt, că Putin nu se va opri până când separatiștii nu vor obține un teritoriu care să ajungă în sud până la Crimeea, pentru ca în felul acesta să se declare nu numai independeți de Kiev, ci și să proclame unificarea cu Rusia, rezolvând problema conexiunii terestre dintre peninsula pontică și noua sa metropolă. În afara celei de-a doua amputare a teritoriului Ucrainei, Putin dorește, desigur, și încetarea oricăror planuri pentru aderearea acestei țări la NATO sau la UE, o așa-zisă neutralitate, ceea ce nu ar însemna decât o inevitabilă vasalitate față de Rusia. Pentru Putin aceasta ar fi o victorie care ar șterge, pentru mult timp de acum înainte, efectele eșecului său economic în ochii electoratului.

Nu este exclus, de asemenea, să constatăm că Vladimir Putin are un plan care trece dincolo de cazul ucrainean. Sunt analiști care vorbesc despre o posibilă acțiune ostilă, pe teren militar, împotriva uneia dintre țările baltice, tocmai pentru a verifica soliditatea alianței nord-atlantice și determinarea liderilor săi de a-și proteja aliații mai mărunți. De altfel, incidentele din timpul verii și toamnei, pe care fie submarine, fie avioane de luptă rusești le-au provocat în spațiul scandinav, deși au aparența unor evenimente accidentale, ne amintesc în mod suspect de acțiunile de tatonare-hărțuire specifice perioadei războiului rece. Putin își bazează politica pe convingerea că Statele Unite nu sunt determinate să se expună prea mult intervenind în sprijinul aliaților europeni. De asemenea, mișcarea anti-austeritate care a câștigat teren în sudul Europei îi întărește convingerea că ledearship-ul german este slăbit în uniune. Politica externă rusă s-a bazat întotdeauna pe dezbinarea adversarilor și pe încurajarea rivalităților dintre ei: Germania contra Poloniei și Franței, Marea Britanie contra Franței, Ungaria contra aproape toți vecinii săi etc. Din acest motiv, Putin și diplomația sa nu cred în viabilitatea Uniunii Europene, iar această incredulitate le este în bună măsură indusă de faptul că, în cazul în care uniunea ar fi viabilă și puternică, pentru Rusia ar fi extrem de neconvenabil. Tot eșafodajul ideologic al autoritarismului domnului Putin ar fi pus în dificultate dacă nu ar mai putea duce o politică externă agresivă, care să justifice lipsa de democrație internă.

Are dreptate Putin să spere în dezbinarea aliaților nord-atlantici și în slăbirea leadearship-ului german în UE? Nu este prea limpede de ce au decis – de fapt – să meargă vineri la Moscova doamna Merkel și domnul Hollande, dacă inițiativa le aparține, sau dacă  Vladimir Putin i-a convins să vină folosindu-se – odată în plus – de promisiuni pe care nu are intenția să le respecte. Diplomația rusă este în mod tradițional construită din astfel de fente și jocuri, pe care nu ar ezita să le folosească dacă ar considera că poate provoca o adâncire a dezacordului dintre americani și europeni în definirea strategiei în cazul Ucrainei.

Vladimir Putin și consilierii săi poate că reușesc să înțeleagă unele dintre evoluțiile din lumea democratică, dar sunt mult prea dornici să vadă numai acele aspecte care-i avantajează. Întreaga structură politico-psihologică a guvernanților ruși, în frunte cu președintele lor, îi împiedică să sesizeze importanța tuturor factorilor care-i țin laolată pe europeni și americani, la fel ca și pe europeni între ei. În plus, strategia Rusiei de astăzi nu face decât jumătate din calcul: se bazează pe slăbiciuni, reale sau presupuse, ale occidentalilor, dar uită să își estimeze propria slăbiciune. Domnul Putin supraestimează capacitatea sa economică și diplomatică, implicit o supraestimează și pe cea militară. Fapt este că Rusia actuală poate, desigur, să provoace un dezastru, dar nu poate să conducă lumea și nici să repare, ulterior, dezastrul pe care l-ar provoca.

Privind modul în care se desfășoară conferința de la München, ascultând discursurile, credem din ce în ce mai puțin că vom avea curând o soluție pentru criza din Ucraina. Se conturează, mai degrabă, perspectiva unui nou conflict înghețat, un soi de Transnistrie mai mare, lucru care în condițiile actuale poate să pară chiar acceptabil! Dacă această ipoteză va fi dovedită, sau dacă Putin nu va ceda până când nu va desprinde din Ucraina atât teritoriu cât este necesar pentru a transforma în totalitate Marea de Azov în lac rusesc, pentru noi oricare dintre variante este de rău augur. Cu un Erdogan în sud și un Putin din ce în ce mai prezent în nord, iarna politică se întețește, iar atmosfera din jurul Mării Negre este din ce în ce mai înghețată.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.