După peripeția lunară la București, ritual-corvoadă fără de care viața de nimicuri și plăți a citadinului din mine e de neconceput, iată-mă-s din nou la Sângeru, în paradisul meu de dirijată sălbaticie. Câțiva orășeni, cu copii, vizitează Muzeul Pietrei și mă chestionează dacă pot poza obiectele extrase cu dalta, din stâncă. Pot. Apoi o doamnă vrea să se pozeze cu mine. O atenționez că-i stric estetica de zulufi. Zâmbim în aparatul de imortalizări al soțului. Le sugerez să se pozeze cu bibilicile și porumbeii. Cu șoimul căruia i-am reparat o aripă și a devenit mai cooperant cu vizitatorii. Seara aduce surpriza întunericului desăvârșit. E a patra oară într-o lună când o instituție care se cheamă Electrica, pitită după niște facturi și somații, riguroasă cu tine, mereu obligat la o plată, acră și afișând o cerbicie care nu e abstractă, oprește, fără un anunț prealabil, curentul. Tace laptopul la care scriu pentru mine și angajamentele mele jurnalistice. Tac frigiderul și lada frigorifică, suflanta de aer cald din baie, robinetul nu mai aduce apa din fântână fiindcă a fost asasinat hidroforul. Căderea în Evul Mediu se face brusc și fără menajamente. Becul din tavan e o amintire luminoasă care se uită acum chior la ființa mea de Robinson Crusoe exilat în neputințe. Telefonul-fax e mut și el, iar cel mobil, descărcat, e o cutie cu amintiri. În adolescență, bunica freca seara sticla care învelea lampa cu gaz, la care citeam până după miezul nopții, cu o bucată de ziar. Era un ritual migălos care pitea în el iubire pentru ochii mei. Toată copilăria mea școlară s-a petrecut lângă acest opaiț cald, cu fitil reglabil și lumină mică. Așa am învățat să scriu și așa am citit Frații Karamazov și Război și pace, fâcând o legătură de frăție între cei doi mari prozatori ruși, Dostoievski și Tolstoi, titani care au fost contemporani dar nu s-au cunoscut direct niciodată. Lampa, exilată pe un perete, n-are gaz și n-are fitil, obiect de decor ca și fierul de călcat pe cărbuni al bunicului din partea mamei. Mica mea familie încearcă mai greu decât mine, care am un lung exercițiu al beznei, să se adapteze. O lanternă ne aduce aproape ceva alimente pentru cină, culese mai ales cu pipăitul. E frig, centrala termică a murit. Bezna declanșată de Electrica e impenetrabilă. Strig un vecin. E beznă pe toată Valea Cricovului Sărat, de la Urlați la Lapoș, preț de vreo 10 comune și 30 de sate, dacă nu mai bine. El tocmai a venit de la oraș. Întunericul e peste tot. Am adormit la lumina lanternei care a rezistat și ea cât a putut și m-am trezit la trei noaptea cu niște aparate care țiuiau și lustra din tavan care râdea îmbelșugat, din toate filamentele.
Sunt, pe valea asta, în care civilizația apei curente n-a fost încă descoperită și nici alimentarea cu gaze, cu toate că eu însumi am două sonde pe terenul meu (”am” e un fel de eufemism lugubru!), care suflă gaze pentru austrieci în niște conducte care-mi fac onoarea de a ieși din pământul care cică mi-ar aparține, sunt, zic, școli, niște reziduuri de dispensare, poliție și primării, case îndestulate cu ciopor de plozi care țipă sau sunt răciți, o făbricuță de pâine. Întreruperea curentului, neanunțată și interminabilă, poate deveni criminală. Niciodată Electrica nu și-a cerut scuze, nu a dat o explicație și nu s-a simțit datoare să mă bage în seamă ca pe o ființă. Sunt o ulucă și un contor cu număr de casă. Obiectul plătitor de factură lunară nu merită deranjul unui avertisment. La penultimele întreruperi de curent, petrecute ziua, de la 9 dimineața până la 16, în realitate 21, au catadicsit să sune la primărie, sforțare atipică pentru o nesimțire validată. Explicația dată primarului e că au, undeva, ”o lucrare”. Lucrarea aia n-are nicio legătură cu mine, cu factura mea de 450 de lei noi pe lună, decontând și consumul Muzeului care e cu intrare liberă. Lucrarea nu e generată de un taifun. Atunci, la o adiere de vânt, lumina cade instantaneu, cuplată parcă la alizee.
Am avut, cândva, un prieten inginer de electricități. Era director adjunct la această instituție. S-a prăpădit tânăr și regret nu doar dispariția lui fizică, ci și decesul, deodată cu el, al unei omenii calde care funcționa acolo prin el. Îl sunam și, în mod miraculos, catastrofa generată meteorologic dispărea, de parcă cineva apăsa un buton și gata. Știu o situație în care un muncitor de la Electrica, gelos că iubita lui din Sângeru s-a măritat cu altul, a făcut în așa fel încât nunta toată s-a petrecut în beznă. Lăutarii n-au mai putut cânta la chitara și țambalul electrice, iar mireasa putea fi găsită prin aproximarea jupei cu podul palmei. Uraganul care a intrerupt curentul era gelozia. Cam mulți geloși de la o vreme, iar la sugestia fratelui meu, graficianul Marian Avramescu, trăitor și el la Sângeru, mai furios ca mine, am decis să acționăm în instanță acest intermediar bănos al drumului electricității din hidrocentralele făcute de Ceaușescu pănâ-n tavanul domiciliilor noastre. Prea e batjocură, prea sunt toate ca-n țara lui Papură Vodă, prea multă bășcălie și nesimțire răsturnate pe bietul cetățean care are și așa destule de pătimit.
Articol publicat pe ampress.ro
