Într-o lume rămasă parcă fără repere, noi vă propunem în fiecare săptămână câte unul. Pentru că trebuie să ne reamintim de ce acest popor a reuşit să meargă mai departe, să se ridice din genunchi şi să se salveze. Elisabeta Rizea (1912-2003) din Nucşoara – Argeş este simbolul femeii românce care a luptat împotriva comunismului.
A fost torturată în temniţele comuniste, însă nu a cedat, când puţini ar fi reuşit să reziste. A fost atârnată cu părul de un cârlig şi bătută până la pierderea cunoştinţei. A fost pur şi simplu scalpată.”După ce mi-au tras masa de sub picioare, au început să mă bată cu un băţ pănă la sânge. Mi-au rupt câteva coaste şi am leşinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic”. Şi nu a spus. Deşi mulţi ar fi făcut-o.
Nepoata ţărănistului Gheorghe Şută, ucis de Securitate în 1948, a făcut 12 ani de închisoare la Piteşti şi Jilava.
Vina ei a fost că i-a ajutat cu hrană şi informaţii pe cei din munţi, că nu i-a turnat pe cei care se grupaseră în jurul anticomuniştilor col. Gheorghe Arsenescu şi lt. Toma Arnăuţoiu.
După ieşirea din închisoare, nu a mai putut merge pe piciore. Securiştii îi distruseseră genunchii. A fost nevoită să mergă precum animalele, folosindu-se de toate cele patru membre. Pe cap nu mai avea nici un fir de păr. A fost legată în lanţuri, bătută cu lopata, arsă, lăsată în ger, condamnată la moarte şi apoi la închisoare pe viaţă. Niciunul dintre supliciile inchiziţiei regimului comunist nu i-a rămas necunoscut. Spune doar atât: „Pe cine iubeşte Dumnezeu, nu-l poate omorâ Securitatea”.
După 1989, spunea: „Nu vreau să mor până când nu se limpezeşte lumea asta”. Lumea nu numai că nu s-a limpezit, dar a rămas şi fără repere.
Dacă românii şi-ar fi amintit de curajul ei, poate că resemnarea şi laşitatea nu s-ar fi instalat în această ţară care există şi datorită Elisabetei Rizea.
