Pe Ioan Crăciun l-am cunoscut în dimineţile fierbinţi ale primului an post-revoluţionar. Era redactor şef al cotidianului Timişoara.Nu-i citisem poeziile, doar sufletul cald răsărit în ochii vii, ce „scântâie-n afară”, încă mai vorbesc despre lirica unei vieţi încinse la foc aprins.
Dacă medicii au scris pe hârtie un diagnostic cumplit; aşa cum anunţa trist un prieten de-al nostru Dan Negru pe blogul său Nelu a scris demult în sufletele noastre. Bunătatea sa proverbială, încrederea în oameni şi imensa susţinere pe care o acorda dezinteresat tinerilor, într-o vreme tulbure, nu pot fi uitate. Dumnezeu a făcut ca numele său să fie legat de ziua de naştere a Mântuitorului.
Când am intrat în redacţia celui mai iubit ziar al Timişoarei, împreună cu Jeana, colega mea de la „Dialog liberal”, domnul redactor şef ne-a cerut să-i spunem simplu: Nelu. Ne-a făcut rapid formele de angajare şi ne-a poftit să-i fim colegi. Aşa am avut şansa vieţii noastre de a purta bătălii alături de bravi luptători ai oraşului: George Şerban, Ion Monoran, Gogu Lână, Gloria Lilin, Bazil Popovici, Sorin Bogdan, Liana Şerban, Daniel Vighi, Viorel Marineasa. Ulterior ni s-au alăturat Sorin Bogdan, Lia Lucia Epure, Liana Păun, cu un entuziasm greu de descris în cuvinte.
Pentru a fi în ton cu intelectualii vremii şi a-i semăna lui Nelu, mi-am lăsat barbă. Trei fire de păr, vorba mamei, nu puteau anula porecla de „piticul atomic”. A trebuit să vină Doru Braia, alt bărbos, să facă greva foamei la frontieră, pentru a mai îndulci formula-mi de recunoaştere, prin punerea ştampilei moi: „micuţul cu ciucurel”. La aceea vreme umblam, la fel ca azi, cu un rucsac în spinare şi o căciulă cu moţ, primită de la Răducioiu.
Îmi amintesc de vremea când Nelu mă trimitea să iau whisky de la singura butică din centru. Mergeam, fără să crâcnesc, de mai multe ori pe noapte, doar pentru a avea privilegiul de a fi alături de ei, de vestitorii noii lumi. Sorbeam vorbele lor de duhovnici. Trăiam revoluţia în direct. Mă instruiam la multe grade plus. Devoram idealul la plus infinit. Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată. Dar nu mă gândesc la sfârşit ca o stare lumească, ci la sfârşitul de drum ca un nou început.
Niciodată nu voi uita cum s-au „înstrâmtat” porţile casei sale, atunci când Merzanul său nu nimerea drumul drept către garaj. Nu am mai cunoscut un bărbat atât de sensibil sub zalele unui cavaler al dreptăţii.
Alături de Nelu am visat la clipele libertăţii, la integrare în UE, la tihna traiului de sub pălăria NATO şi toate le avem. Acolo unde Nelu a scris, azi se înalţă o lume de putere. În locul în care totul părea imposibil acum se înalţă un edificiu al tuturor posibilităţilor. Asta şi datorită poetului Ioan Crăciun care şi-a instruit pornirile poetice pentru a da sens unei lumi a libertăţii. Dacă azi ne putem plimba liberi prin lumea civilizată e şi pentru că Nelu a stropit roua speranţei într-o Noapte a Învierii pe mugurii cărora le-am dat nume.
Cât îi suntem datori! Mai ales, eu, cel care s-a bucurat de o bursă datorită lui.
Mi-e tare drag Nelu şi nu pot decât să-i recit în şoaptă crezul: „Sunt fericit că Dumnezeu nu trebuie inventat!”
