Într-o zi de 19 august s-a născut George Enescu, 19 august 1881, în satul Liveni-Vîrnav din județul Botoșani, în familia arendașului Costache Enescu și a soției lui, Maria, fiica preotului Cosmovici, după cum spune site-ul fundației Enescu. Iată de ce reluăm articolele EXCLUSUIVE prezentate de Expres Magazin despre marele George Enescu.

GEORGE ENESCU – NOI DOCUMENTE DESPRE ANII DE EXIL

Un articol realizat de IOANA VOICU ARNĂUȚOIU

 

În septembrie 1946, George Enescu pleca din România pentru totdeauna. Oficial, pleca într-un turneu în S.U.A. şi Canada. Neoficial, pleca în exil. Deşi unanim recunoscut ca fiind personalitatea muzicală românească cea mai reprezentativă, Enescu s-a simţit ameninţat de ceea ce declanşase în viaţa socială şi culturală a României venirea la putere a regimului comunist. În prima parte a secolului 20, România s-a confruntat cu două regimuri politice autoritate: dictatura Regelui Carol al-II-lea şi cele patru luni ale guvernării legionare. Însă, viaţa culturală românească nu mai cunoscuse o asemenea imixtiune politică agresivă, care, urmând întocmai modelul sovietic, să urmărească anihilarea libertăţii de expremimare şi să folosească arta ca unealtă a propagandei. Anihilarea treptată a libertăţii cuvântului, urmările Reformei agrare din 1945, pe care Enescu şi familia sa le-a resimţit direct, sunt numai câteva evenimente care l-au determinat pe artist, la cei 65 de ani ai săi, şi aflat, datorită sănătăţii, pe panta descendentă a carierei sale de violonist, să-şi părăsească ţara. Daca excepţionala sa carieră ar fi putut fi o pavăză pentru el, este puţin probabil să o fi putut apăra şi pe soţia sa, Maria (Maruca) Cantacuzino Enescu, care-şi etala fără reţinere titlul de prinţesă

Enescu intră în atenţia autorităţilor comuniste încă de la instaurarea regimului, care a încearcă, ca şi pe alţi intelectuali importanţi, să-l folosească pentru a-şi consolida imaginea în ţară, dar mai ales în străinătate. Sunt comentatori care interpretează faptul că Enescu nu a refuzat propunerea de a face parte din conducerea A.R.L.U.S., fiind ales 25 noiembrie 1944 „preşedinte al subsecţiei de muzică din cadrul Consiliului general ARLUS”, ca pe un gest de apropiere faţă de regimul comunist. La înfiinţare, din A.R.L.U.S. făceau parte intelectuali marcanţi din toate domeniile, unii cu vederi de stanga, alţii, care chiar credeau că pot influenţa pozitiv relaţiile cu URSS. Enescu însă, nu a fost niciodată perceput ca fiind preocupat de politică sau să fi profitat de pe urma conjuncturilor politice.

De asemenea, turneului întreprins de el la Moscova, între 20-23 aprilie 1946, i s-au dat conotaţii politice. Şi în acest caz, cred că este greu să privim acest eveniment doar prin prisma raţiunilor politice, şi să ne îndoim de sinceritatea declarațiilor sale admirative exprimate faţă de unele lucrări ale lui Prokofieiv şi Şostacovici, sau faţă de valoare incontestabilă a unor muzicieni ca David Oistrah, Lev Oborin, Emil Gilels, cu care Enescu a colaborat în concertele de la Moscova.

Chiar şi după plecarea sa din ţară, regimul comunist de la Bucureşti nu renunţă să folosească renumele lui Enescu în beneficiul propriei imagini, punându-i numele pe lista candidaţilor Blocului Partidelor Democrate pentru Marea Adunare Naţională. Şi acest lucru a fost privit şi comentat în defavoarea lui Enescu. În dosarul instrumentat de Serviciul de Informaţii Exterm pe numele lui său există două documente referitoare la încuviiţarea pe care acesta ar fi dat-o pentru a candida în judeţul Dorohoi. Documentele au fost transmise telegrafic de la Legaţia României din Washington Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti, pentru a fi înmânate Secretarului General al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, Emil Bodnăraş. Ambele documente sunt transmise în aceeaşi zi, 27 octombrie 1946, şi cu acelaşi număr, 49.447. Prima telegramă conţine următoarea declaraţie atribuită lui Enescu: „(….) prin prezenta declar că accept hotărârea luată de Blocul Partidelor Democratice din România şi primesc a candida izolat la alegerile parlamentare din Noiembrie 1946, pe lista Blocului Partidelor Democratice din judeţul Dorohoi.”

Fără a explica ce l-a  determinat pe Enescu să insiste pentru a se transmite o nouă declaraţie, Legaţia României revine cu următoarea telegramă:

„Domnule Secretar General,

Ca urmare la adresa mea Nr. 49447 din 27 octombrie a.c., am onoarea să Vă informez pe baza telegramei Legaţiei noastre de la Washington nr. 149 din 25 Octombrie 1946, că Maestrul George Enescu a rugat suszisul Oficiu diplomatic să Vă transmită şi declaraţia de mai jos, scrisă şi semnată de Domnia sa.

„Ca omagiu pentru M.S. Regele Mihai I şi în semn de dragoste pentru ţărănimea noastră, accept a figura pe lista deputaţilor intelectuali din afară de orice partid. Insist asupra faptului că nu fac politică şi nu iau nici o obligaţie pe terenul politic.

Trăiască Ţara şi Regele!”

Semnat: Geoge Enescu”.

Această declaraţie s’a făcut în dublu exemplar fără a fi autentificată.

Ministrul Afacerilor Străine V. Brabetzianu,

Ministru Plenipotenţial Secretar General.”

Ce l-a putut determina pe George Enescu să insiste să se transmită al doilea text? Să fi fost omis ceva din textul iniţial, în forma legalizată de Legaţia României, şi Enescu să nu fi acceptat această schimbare? Fără a putea avea certitudini, cred că nu putem exclude faptul că Enescu, chiar dacă se hotărâse să părăsească România, a vrut să rămână consemnat într-un document oficial ataşamentul său faţă de ţară şi Rege.

Cu toate precauţiile luate, înscrierea pe lista de deputaţi şi alegerea sa în Marea Adunare Națională, au fost folosite de propaganda de partid ca o victorie. Publicul larg  nu avea de unde să ştie ce condiţii pusese Enescu pentru a candida, fie doar cu numele, iar această acceptare arăta că încă un intelectual cu o mare carieră aderase la politica partidului conducător. Dar această victorie aparentă trebuia să fie materializată într-un fapt palpabil: Enescu trebuia convins prin orice mijloace să revină în ţară.

În ţară, departe de ochii străinătăţii, Enescu, ca şi alţi compozitori români de seamă, erau criticaţi în revistele de cultură, devenite adevărate tribune de propagandă. Lucrările lor păcătuiau prin „cosmopolitism”, lipsă de angajare ideologică, lipsă de atașament față de „masele populare”. În „lumina” Rezoluţiei din 10 februarie 1948 a C. C. al P.C. al U.R.S.S în problemele muzicii, primite de la Moscova, chiar şi o piesă ca Au Soir, pentru patru trompete, este criticată de Mauriciu Vescan, în revista Flacăra. Cu toate acestea, autorităţile nu renunţă la ideea de a avea cu Enescu o relaţie din care să poată profita ca imegine şi îl decorează în 1947 cu Ordinul „Serviciul credincios”, iar în august 1948, George Enescu, membru al Academiei Române din 1932, devine membru de onoare al nou înfiinţatei Academii a Republicii Populare Române.

Dar lucrul cel mai surprinzător este realegerea sa ca preşedinte al Societăţii Compozitorilor Români, la adunarea Generală din 25 septembrie 1947. Acest lucru a fost posibil datorită diplomaţiei cu care Mihail Jora, vicepreşedintele societăţii, a orientat, în toată această perioadă, relaţia Socieităţii Compozitorilor Români cu George Enescu, preşedintele ei, încă de la înfiinţare. El va deţine această funcţie până la Conferinţa pe ţară a compozitorilor, din 21-22 octombrie 1949, care a avut ca principal scop transformarea Societăţii Compozitorilor Români în Uniunea Compozitorilor din R.P.R. Iar rezultatele conferinţei au fost clare: din comitetul noii uniuni nu au mai făcut parte muzicieni consacraţi, iar George Enescu, Mihai Jora, Dinu Lipatti, Constantin Brăiloiu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Stan Golestan, Tiberiu Brediceanu, nu au mai făcut parte din nou înfiinţata uniune.

În străinătate, cepând cu anul 1951, Securitatea direcţionează mai multe acţiuni care au ca scop studierea amănunţită a personalităţii lui Enescu, a Mariei Cantacuzino Enescu, a situaţiei lor materiale, devenită precară după ce boala de inimă, care a culminat cu o criză gravă, l-a împiedicat pe muzician să mai susţină concerte, să dirijeze sau chiar să predea.

Cel mai important obiectiv al Direcţiei I a Securităţii a fost găsirea în anturajul lui Enescu, a oamenilor care puteau fi determinaţi să dea informaţii despre ei, să afle dacă se gândesc să se întoarcă în România, şi să-i influenţeze să facă acest lucru.

Dintr-un document al Securităţii, datat 6 iulie 1951, aflat în dosarul de reţea a lui Romeo Drăghici, prieten şi fost secretar particular a lui Enescu, redactat în urma unei discuţii cu un personaj cu nume de cod „Sergiu”, aflăm numele principalilor agenţi de influenţă pe care Securitatea intenţiona să-i folosească pentru a-l determina pe Enescu să revină în ţară.

Cei mai importanţi sunt consideraţi Corneliu Bediţeanu, secretar particular şi impresar, care a plecat din România în 1946 împreună cu Enescu, şi Romeo Drăghici, singurul dintre apropiaţii lui George Enescu rămaşi în ţară care a încercat să intre în graţiile autorităţilor, înscriindu-se în Partidul Comunist în 1945, şi publicând o broşură cu texte sforăitoare despre binefacerile stabilizării monetare, intitulată Stabilizarea din 1947.

Apar de asemenea, numele de cod „Lucia” , care ascunde numele Ninettei Schapira, fiica pianistei Margarita (Ghitta) Schapira, soră a lui Sergiu Schapira, cel menţionat în document cu nume de cod ”Sergiu”. Se subliniază chiar că: ”„Lucia” este toată ziua la Enescu fiind considerată de el şi Maruca ca o fică (sic.) adoptivă.”

În Nota din 6 iulie 1951 sunt descrise condiţiile deosebit de modeste în care locuia familia Enescu, şi sunt enunmeraţi şi caracterizaţi oamenii cei mai apropiaţi lor, care trăiau în România: Florica Musicescu, Mihail Andricu – rudă a Marucăi Enescu, Mihail Jora – rudă prin ambii lui părinţi şi cu Maruca şi cu George Enescu. La numele lui Jora este menţionată şi situaţia lui materială: „la ora actuală dă lecţii particulare şi nu trăieşte prea bine. Reintegrarea lui ar influenţa favorabil pe Enescu şi nevasta lui”. Este interesantă, prin trimiterile cu conotaţii polititice, descrierea situaţiei în care se găseau rudele şi prietenii familiei Enescu: „Trebuie ţinut seama că cea mai mare parte din prietenii şi rudele lui Maruka „au sărăcit”, nu mai au moşii, case, şi o parte sunt la închisoare (Cancicov, Ata Constantinescu, etc.)”.

Sunt amintite de asemenea, nemulţumirile lui Enescu, faptul că premiul de compoziţie instituit de el cu 30 de ani în urmă nu se mai decerna, că în Vila Luminiş de la Sinaia, donată statului român pentru a deveni casă de odihnă a muzicienilor, Enescu rezervându-şi doar dreptul de a locui în ea cat va trăi, nu s-a făcut nimic, iar casa familiei Marucăi de la Teţcani, care fusese şi ea donată statului,  fusese devastată, dispărând o parte din mobilier şi din sutele de volume ale bibliotecii.

Autorul notei concluzionează: „Ţinând seamă de prestigiul internaţional a lui Enescu, ar fi un mare succes pentru regimul nostru ca Enescu să se reântoarcă  (…). Readucerea lui în ţară ar constitui într-adevăr un succes politic care ar lovi nu numai în reacţiunea română din străinătate dar chiar pe scară mai largă. (…). Enescu împlineşte în august 70 de ani şi ar fi foarte necesar ca să fie sărbătorit la noi oficial (eventual un concert cu muzică de Enescu, telegrame din partea Uniunii Compozitorilor, eventual de la foruri mai înalte, etc. ). (….). Ar fi important dacă la sfârşitul lunii septembrie ar putea reveni în ţară pentru a lua parte la săptămâna internaţională a muzicii române care va avea loc atunci. Vor participa o serie de muzicieni străini. (…).

Întrucât tov. Lăzăreanu, şeful misiunii noastre diplomatice din Paris a avut deja contacte cu Enescu, credem că el ar fi persoana cea mai indicată, pentru a trata acest caz.”

  1. Lăzăreanu, în propriul raport către Ministerul Afacerilor Externe menţionează că a luat legatura cu Enescu, având sarcina să caute să-l convingă „să se înapoieze în ţară. (…). Cu prilejul fiecărei vizite (am fost la ei de 4 ori între Aprilie şi Noiembrie 1951) am stat de vorbă separat cu Enescu şi cu soţia. A reeşit (sic.) că atât el – cât mai ales ea – ar fi dorit să viziteze pentru un timp ţara, dar se temeau că nu vor mai fi lăsaţi să plece.”

Tactica tergiversării este folosită şi de Enescu şi de Maruca, ei temându-se să dea un răspuns clar. Maruca, cu abilitate, nu scăpa prilejul să evoce turneul Maestrului din URSS, ultimul când încă mai erau în ţară, sau să măgulească, cu fină ironie, personalitatea ministrului de externe din acea perioadă, Ana Pauker, spunând: „Noi suntem siguri că dacă d-na Pauker promite că va lăsa pe Maestru să plece înapoi, este hotărâtă să se ţină de cuvânt. Dar dacă nu va putea s’o facă? Dacă va primi “ordine superioare?””.

Înaltul funcţionar român găseşte şi explicaţii: „Amândoi trăiesc într’un mediu cu totul reacţionar. Pe de o parte rudele şi prietenii Marucăi Enescu, toţi fugari, trădători (în cap cu fiul ei din prima căsătorie, aviatorul Bâzu Cantacuzino), nu numai că le comunicau toate calomniile câte apăreau în presa lor şi în cea franceză referitoare la ţara noastră, dar le făceau chiar şi reproşuri pentru legăturile lor cu Legaţia, relaţii despre care aflaseră chiar din spusele familiei Enescu.(…).Însuşi medicul lui, după spusele soţiei sale, îl previne în toate ocaziile, să nu cumva să întreprindă o călătorie în RPR. În cursul celei de a doua vizite pe care i-am făcut-o, în primăvara anului 1951, înaintea plecării mele în ţată, Enescu m-a rugat să-i aduc din ţară nişte note muzicale pe care le avea în locuinţele lui din Bucureşti şi Sinaia, de care avea nevoie pentru compoziţiile sale. (…). Toate aceste cereri erau cuprinse într-o scrisoare adresată unui prieten al său, avocatul Drăghici. Conform instrucţiunilor M.A.E., am predat scrisoarea lui Drăghici şi o alta compozitorului Andricu (care era văr al soţiei lui Enescu). În ambele scrisori Enescu era rugat să vină în ţară. Notele însă au fost depuse de Drăghici la M.A.E. şi nu i-au mai fost predate lui Enescu, cu toate insistenţele sale repetate. (Motivul pare să fi fost că aceste note reprezintă o valoare, tocmai pentrucă sunt manuscrise ale lui Enescu.).”

Într-o scrisoare de răspuns plină de entuziasm, Romeo Drăghici, după ce descrie „prefacerile sociale” care „au zguduit lumea” şi care „nu vor putea fi oprite oricât s-ar strădui lumea de acolo să le stăvilească”, vorbeşte despre „întreaga suflare” care îl aşteaptă pe Enescu în ţară, enumerând-i pe Mihail Andricu, Constantin Silvestri, Alfred Mendelshon, Theodor Rogalski, Loen Klepper, Valentin Ghiorghiu.

Mihail Andricu, într-o scrisoare mai nuanţată, adresată verişoarei sale Maruca Enescu, dar şi Maestrului, face un comentariu aluziv politic: „eu nu sunt dintre aceea care cred într-un război mai mult sau mai puţin iminent.”. De asemenea, vorbeşte voalat despre situaţia unor cunoscuţi sau rude, cum ar fi Mihail Jora, pe care îl admiră pentru că: „justa stimă la care el are dreptul nu se datorează nici unei concesii.” Dar afirmă şi el fără rezerve: „Pentru Dumnezeu, fiţi prudent şi gândiţi-vă puţin la acei pentru care viaţa Dvs. este preţioasă, din acest punct de vedere o şedere la Sinaia ar fi cu siguranţă salvatoare, permitându-vă totodată să vă ocupaţi de compoziţie.”

 

 

Enescu nu numai că nu se poate decide să vină în ţară, cu atât mai mult cu cât pe măsură ce anii treceau, veştile primite din România erau tot mai puţin optimiste, dar mult timp nu a dorit să aibă nici contacte cu autorităţile române. Nici banii proveniţi din drepturi de autor şi din indemnizaţia de membru al Academiei Române, care au început la un moment dat să fie expediaţi la Legaţia Română din Paris, nu erau ridicaţi. Considera că orice gest i-ar fi putut fi interpretat ca o apropiere şi o legitimare a regimului de la Bucureşti, şi ar fi putut deveni subiectul unor dispute aprinse în rândul diasporei româneşti din Franţa, deja împărţită la începutul anilor ’50, în două tabere rivale: aşa zisa „colonie democrată” şi emigraţia „reacţionară”. Fiind însă suferind şi ne mai putând concerta, starea lui materială a devenit tot mai dificilă, iar gândul că ar putea beneficia de banii care i se cuveneau de drept, începuse să îl preocupe, cu atât mai mult cu cât, la Bucureşti, legea drepturilor de autor, îi îndreptăţea pe compozitorii frecvent cântaţi să câştige sume apreciabile. Iar conducerea Uniunii Compozitorilor, în contextul eforturilor făcute de guvern pentru a-l determina pe Enescu să revină, nu obstrucționa acordarea acestor drepturi.

În 1953, în atmosfera tensionată şi extrem de neclară în ceea ce priveşte relaţia Uniunii Compozitorilor din R.P.R. cu Enescu, a fost descoperit faptul că, la 15 martie 1951, directorul administrativ al uniunii, A. Szekely, „a ridicat 100.000 lei drepturile de autor convenite lui George Enescu, ce urmau să fie expediate la Paris.”Ancheta demarată a stabilit „că banii n-au fost trimişi” iar Szekely „nici nu avea Procură” din partea lui Enescu

Un raport „strict fonfidenţial” al ministrului plenipotenţial al României la Paris, Ion Drănceanu, care, ca şi predecesorul său, avea sarcina să-l întâlnească pe Enescu, surprinde problemele materiale în care se zbătea acesta. Întâlnirea celor doi are loc după ce o stranie disfuncţionalitate a făcut ca scrisoarea curtenitoare pe care i-a adresat-o lui Enescu primul ministru dr. Petru Groza, în noiembrie 1953, să-i parvină cu câteva luni întârziere. Şi aceasta numai după ce, la Bucureşti, Romeo Drăghici, aflând că lui Enescu nu i-a fost transmisă scrisoarea, provoacă aproape un scandal. Având intrare liberă la Petru Groza, Drăghici îl anunţă ce s-a întâmplat, şi acesta îl obligă pe ministrul de externe Simion Bughici să dea ordin ministrului de la Paris să ducă „personal” scrisoarea lui Enescu.

Ion Drănceanu, relatează în raportul său în ce fel i s-a adus lui Enescu scrisoarea oficială, şi, de asemenea, că a aflat de la d-na Margareta Lavrilliere (născută Cosăceanu), că, vizitată fiind de Maruca Enescu, aceasta i-a spus „că sunt mulţumiţi” de scrisoarea primită. Enescu de altfel, i-a trimis, nu prin ambasadă ci prin poştă, o scrisoare de răspuns lui Petru Groza, în care îi vorbeşte de problemele de sănătate care îl împiedică să vină în ţară. Drănceanu descrie condiţiile în care locuia Enescu, frigul din cele două cămăruţe „înguste” ale apartamentului său „fără bucătărie”, în care pianul, la care nu contenea să lucreze când nu era bolnav, nu lăsa loc şi pentru o masă. De asemenea, consemnează: „În timpul cînd eu povesteam unele lucruri despre ceiace (sic.) au la dispoziţie oamenii de ştiinţă, de artă şi de creaţii muzicale în ţara noastră, dîndu-i unele exemple, din ochii lui Enescu curgeau lacrimi prelungi pe obaji.”

Deşi evident emoţionat, Enescu nu ezită să ridice două probleme care îl preocupau: – situaţia nepoatei Marucăi, Maria Ioana Cantacuzino, elevă de liceu, care fusese arestată şi condamnată la patru ani de închisoare sub acuzaţia de complot și acţiune subversivă împotriva statului, pentru că a distribuit manifeste anticomuniste. Ministrul Drănceanu răspunde că nu crede că arestarea „să corespundă realităţii”.

– a doua problemă era legată de  partiturile Simfoniei  treia şi a Suitei a doua pentru orchestră, care, în primăvara anului 1951, au fuseseră depuse de Romeo Drăghici la M.A.E. pentru a-i fi trimise şi care nu ajunseseră la el nici după doi ani.

În rapor mai este menţionat faptul că Bediţeanu, pe care ministrul Drănceanu l-a cunoscut cu ocazia vizitei făcute la Enescu, a fost ulterior de mai multe ori la Legaţia României şi a discutat diverse probleme, promiţând că îl v-a convinge pe Enescu să-şi ridice drepturile de autor venite din ţară. De asemenea, a solicitat o întrevedere cu conducerea legaţiei spunând că a fost delegat de Maestru să comunice că îşi dă „consimţământul la strângerea operelor sale într-un „Muzeu Enescu” dacă şi guvernul român este de acord”. Consimțământul lui Enescu pentru înfiinţarea muzeului, dau speranţe autorităţilor române, care concep noi acţiuni.

În Referatul „strict secret” datat 3 iulie 1954, semnat de generalul maior Vasile Vîlcu, Şeful Direcţiei I Informaţii Externe din D.G.S.S., este subliniată încă odată necesitatea influenţării oamenilor din anturajul lui Enescu, pentru a-l determina să revină în ţară. Se menționează că Bediţeanu este contactat nu numai de „rezidenţa de la Paris” dar şi de Agenţia Economică a Legaţiei R.P.R., care, cunoscând faptul că, înainte de 1944 fusese reprezentantul Firmei de medicamente Sandoz la Bucureşti, îi propune intermedierea unei comenzi de antibiotice, în schimbul unui comision estimat la 300.000 de franci.

Prin colaborarea cu „agenta noastră Lucia” spune în continuare Vasile Vîlcu, ”putem duce direct o acţiune coordonată şi determinată”. O mare victorie a fost considerată aducerea la Legaţia României, în data de 21 iunie 1954, prin Bediţeanu, a primei tranşe de obiecte şi fotografii, care vor face parte din Muzeul Enescu. „Alte 10 valize vor urma”, concluzionează Vasile Vîlcu în referatul său.

Sunt interesante adnotările făcute pe marginea textului materialului, care, în dreptul numelor şi acţiunilor atribuite lui Bediţeanu, „Luciei” şi Margaretei Lavrilliere, menţionează: „nu trebuie să contăm pe ei”. Iar în dreptul numelor celor care, din ţară ar fi trebuit să-l influenţeze pe Enescu, Romeo Drăghici, Jora şi Andricu, este de asemenea adnotat: „Jora şi mai ale Andricu în principiu au pus piedici reîntoarcerii”.

Contactele lui Enescu cu autoritățile române nu rămân necunoscute compatrioţilor lui de la Paris, şi, în jurul său începe un vârtej de evenimente dramatice care îi agravează fără îndoială starea sănătăţii. Din raportul lui Vîlcu aflăm că „au început imediat să se facă presiuni şi ameninţări contra lui Enescu, în special prin (George) Răutu unul dintre cunoscuţii acestuia. În revista reacţiunii s-a publicat ştirea plecării lui Enescu în ţară. Unii din conducători ai emigraţiei au încercat să obţină din nou, declaraţii ale lui Enescu contra noastră. Poliţia franceză a ameninţat pe Enescu cu retragerea dreptului de şedere în Franţa.”

Dintr-o scrisoare a lui Bediţeanu către Romeo Drăghici, datată 2 august 1954, interceptată de securitate, aflăm şirul tulburător al evenimentelor: în luna iulie Enescu avusese un accident cerebral în urma căruia a rămas pe jumătate paralizat. Bediţeanu afirma că Enescu „este îngrijit foarte bine, cu două infirmiere (de zi şi de noapte), hrană bună, linişte deplină (o să vezi de ce). Ţi-am scris din Basel ce s-a întâmplat după plecarea mea cum Georgică Răutu şi Ninette (Lucia n.tr.) s-au dus şi i-au smuls semnătura pentru concesionarea SALABERT. Duduia Maruka a trecut prin clipe grele. (…). E schimbată groaznic, are mari supărări, mai bine zis a avut, căci, cum o cunoşti nu s-a lăsat mai prejos de lichelismul acelora şi i-a dat afară definitiv (Lucia către mama ei a arătat că a fost dată afară de către Maruka n.tr.). (…). Deaceia (sic.) îţi spuneam că maestrul e liniştit deplin. Ba mai mult îşi dă seama că i s-a furat semnătura şi a devenit furios pe Răutu şi Ninette manifestând făţiş această atitudine (…).”

În continuare Bediţeanu îi spune lui Drăghici ce să facă cu banii din drepturile de autor şi de la Academie veniţi la Legaţia Română: „Lasă te rog banii trimiși în noiembrie (5.000) și cei trimiși telegrafic (7.000) să rămână mai departe aici la Legație. De asemenea dacă sunt drepturi de la Academie, despre care i-mi scrii în scrisoarea d-tale, că s-ar fi ridicat la circa 50.000 lei, păstreză-i acolo fără să-ți dăm noi dezlegare. Nu trebuie returnaţi la București şi nici nu sunt refuzaţi, maestrul personal mi-a spus că nu înţelege să-i refuze. Momentan nu-i atinge. Însă sunt convins că toată montarea lui Răutu şi Ninette va crăpa peste 1-2 luni şi atunci situaţia va deveni dramatică, dacă n-am avea banii aştia la dispoziţie.”

„Montarea” despre care scrie Bediţeanu este acţiunea lui Răutu şi a Ninettei Schapira de a forma un „comitet anonim care susţine cheltuielile pentru îngrijirea maestrului şi au lăsat-o pe duduia să moară de foame”- afirma Bediţeanu. Aflăm de asemenea, că din acest comitet făceau parte Yehudi Menuhin, dr. Pautrier, dar şi Salabert, proprietarul editurii care avea, prin semnarea unui contract cu Enescu, drepturi depline de publicare a lucrărilor sale.

În dosarul lui Enescu sunt două documente legate de acest contract:

– contractul din 30 iunie 1953, semnat de Enescu, şi traducerea lui în limba română, care are adăugat l-a sfârşit un scurt document din 10 martie 1952, în care Enescu anulează un testament din 1951, şi o împuterniceşte pe Maria Enescu să fie „legatară universală”. La sfârşitul acestui document, semnat de asemenea de Enescu, apare şi semnătura Ninettei Schapira, în paranteza alăturată numelui său fiind adăugat numele de cod „Lucia”.

Testamentul lui Enescu este și el un document care interesează autorităţile române. Într-o notă din 19 octombrie 1954, semnată „Michel” este menţionat: „Cu ocazia unei vizite pe care mi-a făcut-o Bediţeanu, după ce-i vorbisem de obţinerea unui testament pentru noi, mi-a adus testamentele originale ale lui Enescu după care am făcut fotocopii fără să ştie acesta. Deasemeni (sic.), am făcut şi fotocopia contractului pe care Enescu îl are cu casa de editură Salabert, care are drepturi aproape depline asupra operelor maestrului. Una dintre clauzele acestui contract prevede că el poate fi reziliat prin denunţare, ceea ce, dacă voi reuşi cu un codicil de testament, voi căuta să fac pentru a da astfel posibilitatea unei edituri de a noastre să trateze direct cu Enescu, care prin contractul cu Salabert, este imobilizat”.

De altfel, poate ca o coincidenţă, la 18 octombrie 1954, odată cu scrisoarea lui Romeo Drăghici către Bediţeanu, acesta ataşează şi o scrisoare din partea Editurii de stat pentru literatură şi artă, semnată de directorul ei, în care i se propune lui Enescu să publice pentru început Suita a-II-a, cea pe care Enescu o ceruse încă din 1951, „al cărui manuscris se află la Filarmonica de Stat din Bucureşti, sau oricare lucrare ne-aţi indica dumneavoastră.” Urmează o lungă listă a tarifelor pe măsura de muzică scrisă, şi procentul care se adăuga în funcţie de numărul exemplarelor tipărite.

Nu numai publicarea manuscriselor lui Enescu trebuia să aducă veniturile necesare acoperirii cheltuielilor zilnice şi îngrijirii Maestrului; Bediţeanu începe tranzacţionarea vânzării viorilor lui Enescu, fiind evident că acesta nu va mai putea cânta niciodată. Tot din interceptarea corespondenţei dintre Drăghici şi Bediţeanu, aflăm că Bediţeanu dorea să vândă vioara ”Paul Kaul”, pe care i se oferise 1.200.000 de franci francezi, şi îi sugerează lui Draghici să ceară Ministerului Culturii de la Bucureşti, cu 300.000  de franci mai mult. De asemenea, îi scrie lui Drăghici că este aşteptat la Paris Yehudi Menuhin, căruia Enescu îi încredinţase în păstrare vioara sa Guarneri, şi că v-a fi rugat să o înapoieze Maestrului. Şi nu în ultimul rând, pentru viitorul Muzeu Enescu, Drăghici este înştiinţat că va primi „critici, programe şi diverse documente preţioase” legate de activitatea lui Enescu.

Între timp viaţa lui Enescu este luminată de câteva evenimente neaşteptate: el şi Maruca sunt mutaţi din micul lor apartament, în elegantul Hotel Attala, „într-un apartament frumos şi încăpător”, cum îl descrie Bediţeanu. Sănătatea lui este mai bună, ceea ce îl face să fie  încrezător într-o ameliorare a paraliziei; face chiar exerciţii de caligrafie, pentru a-şi recăpăta obişnuinţa de a scrie. De asemenea, două gesturi de recunoaştere a activităţii sale, îl readuc pentru un moment în atenţia lumii muzicale:  Enescu este decorat de Fundaţia Schroder, iar Asociaţia Compozitorilor din Franța îi acordă Premiul Paganini.

Dorinţa lui Enescu de a i se trimite la Paris vioara Guarneri este îndeplinită,   Wurlizer Luthier, atelierul unde Yehudi Menuhin dăduse în păstrare vioara, expediind-o proprietarului. Dar, aşa cum avea să-i relateze Bediţeanu lui Drăghici, spre marea lui surpriză, în cutia dublă în care a sosit Guarneri-ul, mai era o vioară Paul Kaul. Bediţeanu afirmă că nu știa că vioara trimisă la București prin Legaţia României de la Paris, şi pe care spera să obţină 1.500.000 de franci, nu era cea pe care credea că atrimis-o. Drept urmare, îl însărcinează pe Drăghici să explice autorităţilor române încurcătura.

Neclarităţile şi încâlcelile legate de tranzacţionarea viorilor nu se opresc aici, și culminează cu încurcătura creată, voit sau nu, de Legaţia României de la Paris, relatată de Bediţeanu în scrisoarea interceptată de Securitate la 24 noiembrie 1954: „M-au surprins râdurile D-tale în care îmi spui că ai cerut celor în drept pt. viorile Hell şi Kaul frs. 2.500.000 – şi că s-au aprobat şi trimis aci. Ori eu te înţeleg f. bine pt.ce ai majorat suma şi îţi dau dreptate. Sunt sigur că te-ai gândit la Maestru, ca să aibă o substanţă cât mai mare, şi bine ai făcut. Însă cei de aci, cînd m-am dus la ei, nu mi-au spus că a venit suma aceasta, ci m-au lăsat să spun eu suma ce ştiam că ţi-am scris, adică suma oferită de elveţian, fra. 1.200.000, la care spuneam să majorezi D-ta cu frs. 300.000. Deci le-am spus 1.500.000. Astăzi din scrisoarea dumitale aflu că trebuia să încasez 2.500.000 – pe viori plus suma ce se găsea la Legaţie trimisă de D-ta din drepturile ce se cuveneau. (Sumă pentru care am şi confirmarea lui Mişucă). Deci „ăştia” (Legaţia R.P.R. din Paris – n.n.) de aici m-au dus cu preşul şi astfel au obţinut cele două viori cu 1.500.000 fr. în loc de 2.500.000. Aşa cel puţin înţeleg eu din scrisoarea D-tale de astăzi. Bineînţeles a avut loc, între timp, confuzia cu Kaul-ul care se găsea în cutia cu Guarnerius şi despre care, eu cel puţin, înţelegeam să te interesezi dar asta nu îndreptăţeşte pe cei de aci să joace pe cifre şi trebuia din capul locului, să-mi spună că a sosit X suma…adică 2.500.000.”

Bediţeanu şi Drăghici îşi scriu din ce în ce mai des, pentru că evenimentele care îl implică pe Enescu au o succesiune foarte rapidă. Pe 2 februarie 1955, nepoata Marucăi, Maria Ioana Cantacuzino a fost eliberată din închisoare, la intervenţia primului ministru Petru Groza şi a ministrului culturii Constanţa Crăciun Iar Romeo Drăghici i-a telegrafiat lui Enescu la Paris ca să-i anunţe vestea.

Pe 2 martie 1955 Securitatea interceptează o scrisoare a lui Bediţeanu către Romeo Drăghici,  în care îi povesteşte, că în urma unui denunţ făcut la Ministerul de Interne şi la Prefectură, i-a fost reţinut paşaportul. Iar în urma unei descinderi a Siguranţei franceze, au fost reţinute paşapoartele lui Enescu şi al Marucăi. Nu doar Bediţeanu vorbeşte despre acest incident, ci şi o Notă semnată „Lungu”, în care se spune că ginerele Marucăi Enescu, col. Ion Lupoaia, a informat M.A.E. Francez şi D.S.T – că Enescu se pregăteşte să plece în R.P.R. „O sumă de 50.000.000. fr. fr. se află la dispoziţia lui Bediţeanu în acest scop.” Intenţia lui Bediţeanu de a-l interna pe Enescu în Elveţia, în clinica prof. Niehans de la Vevey, de care îi vorbise şi lui Drăghici într-o scrisoare, este interpretată la Paris ca fiind o manevră ascunsă pentru a-i duce pe Maruca şi pe Enescu în România. Tot sursa „Lungu” mai menționează că „demersurile sunt semnate de Lupoaia, soţia sa şi Bâzu Cantacuzino.”

Maruca nu era la primul conflict public cu copii ei. În anii ’30 conflictele lor de familie i-au agravat problemele psihice într-atât, încât a fost pusă sub tutela unui consiliu de familie. După un an de tratament într-un sanatoriu din Austria, în 1937, în consiliul de familie care i-a administrat bunurile, din care făcuse parte şi Mihail Jora, vărul ei, s-a născut opinia, exprimată într-o scrisoare adresată fiului ei Bâzu Cantacuzino, ca acesta să solicite tribunalului ridicarea interdicţiei înainte de termenul stabilit, deoarece mama sa urma să se căsătorească cu George Enescu. Neacceptarea acestei cereri, se spune în scrisoare, „ar fi o ofensă gratuită ce s-ar face omului care, cu o desăvârşită dezinteresare şi cu un sentiment de rară nobleţe, vrea, azi, să dea sprijinul şi ocrotirea sa femeii bolnave pe care a iubit-o sănătoasă”.

De data aceasta izbucnirea unui nou conflict între Maruca şi copii ei avea să-i slăbească serios sănătate lui Enescu. Consecinţa absurdei descinderi a poliţiei a fost o serioasă criză care a durat 2 ore, şi pe care medicii au diagnosticat-o ca fiind, după spusele lui Bedițeanu „o nouă ruptură la creier”  Tot el mai spune că a scris un memoriu din partea lui Enescu preşedintelui Franţei, Rene Coty, reclamând reţinere paşaportului său şi pe cel al Marucăi.

Enescu nu va mai pleca niciodată din Paris pentru că sănătatea sa se deteriorează rapid și în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 se stinge din viaţă.

Nici după moarte sa lucrurile nu se liniştesc. Regimul de la Bucureşti, încercând să realizeze un ultim beneficiu de imagine și vrea ca Enescu să fie înmormântat în ţară. Transcrierea unei convorbiri telefonice interceptate de Securitate, dintre Romeo Drăghici şi Bediţeanu, revelează cele două scene pe care se derulează ceremoniile legate de dispariţia lui Enescu. La Bucureşti s-au ţinut discursuri la care au participat membrii guvernului. Discursul îndurerat a lui Mihail Jora a ţinut auditoriul Ateneului Român în picioare. La Paris, Maruca nu poate trece nici peste durerea ei şi nici peste resentimentele politice, şi nu răspunde nici măcar la mesajele oficiale de condoleanţe. Drăghici încearcă prin Bediţeanu să o determine să fie de acord ca Maestrul să fie înmormântat în ţară. Invocă gesturile de apreciere pe care autorităţile le făcuseră în cursul ultimilor ani. Spune chiar că „văduva lui George Enescu va fi primită în ţară cum nu se poate mai bine, dar dacă nu face nici o manifestare? (…). E vorba, nu-i aşa de o manifestare din partea voastră direct către oamenii de aici, direct către PREŞEDINTE, către administraţia asta… ”. Bediţeanu încerca să temporizeze şi să un dea un răspuns clar. Cum în testamentul său, Enescu nu precizase unde vrea să fie înmormântat, Maruca, legatara sa universală, a decis ca Maestrul să fie înmormântat la Paris, unde odihneşte şi azi în Cimitirul Pere-Lachaise.

Ultimii ani ai vieţii lui Enescu au fost pentru el cei mai grei şi mai dramatici. Vârsta, dar mai ales boala, l-au obligat să cânte şi să compună din ce în ce mai puţin. În afara celor patru lucrări compuse în perioada de după plecarea definitivă din România, Enescu a dorit să revizuiască câteva lucrări, printre care Simfonia a-III-a şi Suita a-II-a, a căror manuscrise cere să îi fie trimise din ţară. Vrea să fie ajutat în munca sa de vechiul său prieten, compozitorul Marcel Mihalovici, probabil ne mai fiind atât de sigur pe forţele sale. Ne mai putând să aibă o activitate muzicală susţinută, are treptat probleme băneşti din ce în ce mai mari şi ajunge din ce în ce mai dependent de cei din anturajul său.

Securitatea îşi dă seama de această situaţie şi foloseşte toate mijloacele pentru a-şi îndeplini misiunea: convingerea lui Enescu să revenă în România şi folosirea acestui lucru în favoarea regimului. Au început prin a studia tipul de personalitate şi vulnerabilităţile fiecărei persoane vizată să devină agent de influenţă pe lângă Enescu. Nu erau neglijate nici cunoaşterea intereselor şi atragerea lor prin avantaje materiale. De aici şi ambiguități greu de lămurit. Credea cu sinceritate Romeo Drăghici, cunoscând bine ce li se întâmpla compozitorilor care nu s-au pus în slujba regimului comunist, că întoarcerea lui Enescu în ţară i-ar fi benefică? Este greu de dat un răspuns. Romeo Drăghici era un om abil, care a făcut pentru autorităţi tot ce i-a stat în puteri pentru a-l convinge pe Enescu să se întoarcă în ţară.

Cu mulţi ani înainte de a deveni în 1957 agent al Securităţii cu „acte în regulă” şi nume de cod, spunea fără reţinere că este prieten cu Petru Groza şi cu Constanţa Crăciun şi probabil aşa era. A beneficiat de o pensie specială dată de Ministerul Culturii, călătoriea des în străinătate, fără probleme de obţinere a vizelor. Dar, nu pot fi tăgăduite contribuţia lui la păstrarea memoriei Maestrului şi faptul că Muzeul Enescu s-a născut prin strădania sa.

Cornelui Bediţeanu a făcut şi el un joc abil, dându-şi seama că ar putea trage foloase din colaborarea cu regimul. Îi scrie clar lui Drăghici: „Ar fi bine să explici dumneata preşedintelui ceiace (sic.) vreau şi intenţionez pentru ei şi pentru voi şi să spună o vorbă la rîndu-i ministrului, altfel cum merg lucrurile fără rezultat pentru ei (Enescu şi Maruca – n.n.), fără posibilitate de susţinere pentru mine, mă înec. Prefer să mă întorc la Basel și aceasta cît de curînd dacă nu am concursul lor…, în special al ataşatului comercial. (…). Să mă prefere pe mine la afaceri de export, la preţ în condiţiuni egale cu străinii. Te incuviinţez pe cuvînt de onoare că totul ce aş căpăta e pentru o rezervă pentru maestru şi Maruka.”

Interceptând scrisoarea citată, Securitatea află că Bediţeanu doreşte să colaboreze cu autorităţile române şi trage următoarea concluzie: „Ţinând seamă de situaţia lui BEDIŢEANU pe lîngă ENESCU şi influenţa lui faţă de Maruca, tov. FIRU să  folosească pe BEDIŢEANU pentru acţiunea proectată. Pentru aceasta tov. FIRU să cheme pe BEDIŢEANU să discute ultima situaţie a lui ENESCU şi pentru a-l face dependent de noi să-i promită pentru viitor afaceri “serioase” din care el va avea mult de cîştigat.”

Nu este însă mai puţin adevărat, că la el apelau Enescu şi Maruca ori de câte ori intrau în dificultate, uneori chemându-l în toiul nopţii, când problemele de sănătate ale Maestrului erau grave.

Corespondenţa dintre Bediţeanu şi Drăghici, parcă făcută pentru a fi citită de cei care o interceptau, este interesantă prin descrierea evenimentelor şi multitudinea detaliilor conţinute. Dar revelează de asemenea, că amândoi îşi dau seama că pot profita de pe urma relaţiei lor apropiate cu George Enescu. S-a creat treptat o relaţie avantajoasă între ei. Bediţeanu îi trimite lui Drăghici medicamente care nu se găseau în România, îi cere intervenţii la personalităţi de rang înalt, şi îi cere să-l ia sub ocrotire pe tânărul său nepot Mircea Cristescu, aflat la începutul carierei sale de dirijor: ”Dă-i curaj surioarei mele şi ia sub ocrotirea D-tale pe nepotul meu care-i foarte merituos şi-ţi va face mare onoare iar mie bucuria bătrîneţilor mele. (…). – scrieie Bediţeanu la 14 octombrie 1954. Iar în scrisoarea din 7 noiembrie 1954 revine cu detalii: ” Periile de dinţi şi Vadurilul sunt pe drum. Asemenea și  partiturile pentru Mircea au plecat împreună cu alt rând de critici, afișe, programe, etc. și cu volumul subscripției publice pt. Vioara Maestrului în 1897 (?).”

Scrisorile lui Bediţeanu abundă în comentarii laudative la adresa lui Petru Groza şi mai ales la adresa Constanţei Crăciun, şi tendenţioase la adresa lui George Răutu şi a Ninettei Schapira, pe care, din motive nu în totdeauna clare, îi detesta.

De altfel, figura Ninettei Schapira trezește poate cele mai multe semne de întrebare. Pe de o parte, unele rapoarte ale securităţii vorbesc despre ea ca despre o agentă” care îl poate influenţa pe Enescu să revină în ţară.

Pe de altă parte Bediţeanu o acuză vehement, că, împreună cu George Răutu, ar fi ”furat” semnătura lui Enescu petru contractul cu Editura Salabert. Ori, semnarea acestui contract făcea imposibil să se mai poată realiza interesul autorităţilor române, de a publica în ţară lucrările lui Enescu. A înşelat ea încrederea autorităţilor române? Sau au fost altele împrejurările în care a fost semnat contractul cu Salabert, la care Ninette Schapira şi Răutu au fost de faţă, fără ca Bediţeanu să le ştie sau să vrea să le spună?

Rămân astfel ambiguităţi care nu pot fi desluşite. Apropiaţii lui Enescu care au colaborat cu autorităţile de la Bucureşti l-au şi ajutat în multe împrejurări. Au crezut, poate, că pot aduce un serviciu ţării, chiar dacă, nu totdeauna, dezinteresat.

În orice caz, pe George Enescu nu l-au convins să revină în ţara sa, în care  nu se mai simţea în siguranţă.

 

* A fost publicat în Proceedings of the George Enescu International Musicology Symposium, vol. 1, Ed. Muzicală, București 2011, cu titlul New Documents about George Enescu’s last years și în ediția print EXPRES MAGAZIN, din luna februarie.

* Violonista Ioana Voicu Arnăutoiu, autoarea acestui articol excepțional, este fiica luptătorilor în munți TOMA ARNĂUȚOIU și a MARIEI PLOP.

 

NR Articol publicat in aprilie 2015 în ediția tipărită Expres Magazin și ediția online.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.