Trebuie să ne reamintim în fiecare clipă de ce acest popor a reuşit să meargă mai departe, să se ridice din genunchi şi să se salveze. Se împlinesc astăzi 10 ani de la moartea Elisabetei Rizea (1912-2003) din Nucşoara – Argeş, care este simbolul femeii românce care a luptat împotriva comunismului.
Și, după 10 ani, societatea românească și instituțiile statului nu au fost în stare să ridice un monument în cinstea ei. Locul fusese găsit – soclul din fața Casei presei libere, unde altădată stătuse Lenin. Banii și bunăvoința au lipsit, se pare!
Elisabeta Rizea este una din eroinele acestui popor care prin exemplul ei îți dau putere să mergi mai departe. Este un model, chiar dacă nu se vorbește în școală despre ea.
Elisabeta Rizea a fost torturată în temniţele comuniste, însă nu a cedat, când puţini ar fi reuşit să reziste.
A fost atârnată cu părul de un cârlig şi bătută până la pierderea cunoştinţei. A fost pur şi simplu scalpată.”După ce mi-au tras masa de sub picioare, au început să mă bată cu un băţ pănă la sânge. Mi-au rupt câteva coaste şi am leşinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic”. Şi nu a spus. Deşi mulţi ar fi făcut-o.
Nepoata ţărănistului Gheorghe Şută, ucis de Securitate în 1948, a făcut 12 ani de închisoare la Piteşti şi Jilava.
Vina ei a fost că i-a ajutat cu hrană şi informaţii pe cei din munţi, că nu i-a turnat pe cei care se grupaseră în jurul anticomuniştilor col. Gheorghe Arsenescu şi lt. Toma Arnăuţoiu.
După ieşirea din închisoare, nu a mai putut merge pe piciore. Securiştii îi distruseseră genunchii. A fost nevoită să mergă precum animalele, folosindu-se de toate cele patru membre. Pe cap nu mai avea nici un fir de păr.
A fost legată în lanţuri, bătută cu lopata, arsă, lăsată în ger, condamnată la moarte şi apoi la închisoare pe viaţă. Niciunul dintre supliciile inchiziţiei regimului comunist nu i-a rămas necunoscut.
Spune doar atât: “Pe cine iubeşte Dumnezeu, nu-l poate omorâ Securitatea”.
După 1989, spunea: “Nu vreau să mor până când nu se limpezeşte lumea asta”. Lumea nu numai că nu s-a limpezit, dar a rămas şi fără repere.
Dacă românii şi-ar fi amintit de curajul ei, poate că resemnarea şi laşitatea nu s-ar fi instalat în această ţară care există şi datorită Elisabetei Rizea.
