Motto: „Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvinteaza, luminează faţa Ta spre noi să ne miluieşti ca să cunoaştem pe pământ Calea Ta, în toate neamurile mântuirea Ta. Lăuda-Te-vor pe Tine popoarele, Dumnezeule, lăuda-Te-vor popoarele toate (…)“ (Psalmul 66)
Pentru că eu nu ştiu şi nu pot să vorbesc despre măreţia Bisericii Ortodoxe, unde, fără vreun merit al meu sau al înaintaşilor mei, Dumnezeu a decis să mă nasc şi să re-re-re-renasc, cutez numai a gângăvi câte ceva despre mirabilul pe care-l zăresc, prin mijitura pleoapelor, ca semn al bucuriei pe care-o capăt şi pe care voi s-o-mpart cu toţi, dar mai cu seama cu cei ce-mi seamănă mie care am fost (iertat să fiu, nătâng şi prost), pierzând, amânând ori refuzând şansa ridicării din moartea de sine la trăirea de sine.
„Gustaţi şi vedeţi că Bun este Domnul!“ Sfântul Teognost spunea că nu ne vom putea bucura, însa, de dragostea lui Dumnezeu fără credinţă şi nu vom ajunge la credinţă fără cunoştinţă.
A crede, aşadar, înseamnă a cerceta, a cunoaşte, a însuşi şi a aplica mai cu seamă. „Credinţa fără fapte este moarte!“ Iată cum sintagma aceea năroadă şi opresivă „crede şi nu cerceta“ nu poate să aparţină credinţei ortodoxe.
Dumnezeu Însuşi ne îndeamnă: „Bate şi ţi se va deschide!“. „Cere şi ţi se va da!“. „Caută şi vei afla!“ Este aceasta însăşi cercetarea. Nu?
A crede înseamnă a mărturisi (lucid şi asumat) toate împreună şi fiecare în parte, cele cuprinse în Simbolul Credinţei Ortodoxe, făcut de Sfintele Soboare a toată lumea, pe care Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică a Răsăritului le ţine.
Să mărturiseşti şi să primeşti cu evlavie autentică Cele Şapte Taine, adică: Botezul, Ungerea cu Sfântul Mir, Cuminecarea, Pocăinţa, Maslul, Preoţia şi Nunta cea legiuită, toate acestea prin care iau har de la Dumnezeu toţi cei ce le primesc cu credinţă.
A crede mai înseamnă şi a înţelege cum se cuvine şi a mărturisi că în Dumnezeiasca Liturghie se aduce lui Dumnezeu jertfa bine primită pentru cei vii şi pentru cei adormiţi.
Că sub chipul pâinii şi al vinului, în Sfânta Împărtăşanie, este tot şi întreg Mântuitorul Hristos şi că toţi cei ce se împărtăşesc cu ele se împărtăşesc cu adevărat cu Trupul şi Sângele Lui, spre iertarea păcatelor.
Întruparea, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Domnului!
Dacă acestea sunt primele patru acte ale operei mântuitoare, Biserica este actul cinci, prin care toţi cei care cred primesc Cuvântul ca ipostas fundamental prin trupul Său extins în noi, precum afirma Pr. Dumitru Stăniloae.
Lucrarea determinantă a Bisericii este purificarea şi vindecarea de patimi! Fără purificare şi vindecare de patimi creştinismul este o utopie!
„Biserica este «casa de oaspeti» în care noi, «Căzuţii în mâinile tâlharilor», răniţi de păcate, suntem duşi de Hristos, «Bunul şi milostivul Samarinean», urmând a fi tămăduiţi şi însănătoşiţi prin mustrările şi îndemnurile evanghelice“ – spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Într-o atare condiţie, adică într-o astfel de rânduială, într-o aşa splendoare diacronică, într-o atât de strălucită splendoare şi graţie cum să te contextualizezi decât pe potrivă şi măsură.
Iar adevărata potrivă şi măsură o dă numai smerenia. Acest fără de nume har al sufletului, cunoscut, printr-o experienţă directă, doar de către cei ce l-au dobândit. „Negraită bogăţie, denumire a lui Dumnezeu şi dar al Cerului“, cum i-a zis Sfântul Ioan Scărarul.
Învăţaţi-vă, spune Domnul, nu de la înger, nu de la om şi nu din carte, ci de la Mine, adică de la duhul Meu care sălăşluieşte întru voi şi vă luminează şi de la lucrarea pe care o fac simţită întru voi „că sunt blând şi smerit cu inima“ (Matei 11, 29).
„Cel care cere de la Dumnezeu mai puţin decât i s-ar cuveni lui a dobândi, desigur va primi mai mult chiar decât ar merita“, spune acelaşi Sfânt Ioan Scărarul.
Despre aceasta ne dă mărturie vameşul care, cerând iertare a obţinut îndreptare, iar tâlharul de pe cruce, cerându-I doar să-şi amintească de el când va veni întru Împărăţia Sa a fost făcut cel dintâi moştenitor al întregului Rai. Numai că astăzi, unii, jinduind la toate acestea, cred că vor obţine darurile Cerurilor, cumpărându-le cu donaţii şi sponsorizări, făcute prin „asociaţii“ şi prin „fundaţii“ cu „unici asociaţi“ şi cu „singuri fondatori“, sau integrându-se în noul curent al „pelerinilor fără frontiere“, ori al „cucernicilor investitori“, ctitori ai nenumăratelor biserici, schituri şi monastiri, în care neştiindu-se cine va sluji, importanţi rămân doar cei care vor ctitori, gândind probabil că aceste ctitorii sunt aşa… un soi de săpunuri morale pentru toate zoile trecuturilor inumano-securisto-torţionare.
Într-o lume a modei şi modelelor, idolatrică de la un capăt la altul, cum să fi rămas tocmai „fagurele“ acesta nebâzâit?!
Şi astfel a apărut o nouă modă şi un nou „model“: „omul bisericilor!“ şi „moda de a merge la biserică“. Observaţi, nu vorbim despre „un om al bisericii“. Nu. Vorbim despre omul acesta „nou“ care este un om al tuturor bisericilor şi al tuturor monastirilor despre care a auzit şi va auzi el că sunt sau că ar fi „aşa“ sau „pe dincolo“.
El caută mereu şi mereu „duhovnicul cel mare“, „trăitorul“ şi „icoana făcătoare…“. Iar dacă nu le află, cel care poate, vrea să şi le cumpere, ca pe nişte jucării ale sale.
Acest om caută în fond ceva pe potriva duhului său, adică o mare şi continuă tulburare. Fiindcă lui, bietul, nimeni nu i-a spus încă ce sunt cu adevărat Biserica, credinţa, pocăinţa, rugăciunea, isihia (liniştea)…
Cuviosul Sofronie spunea că omului nu îi este întotdeauna uşor cu Dumnezeu.
La fel nici cu sfinţii nu este întotdeauna uşor să trăieşti.
Mulţi gândesc cu naivitate că a trăi împreună cu sfinţii este plăcut şi vesel şi regretă că sunt înconjuraţi de păcătoşi, visând să întâlnească un sfânt.
Din întâlnirile sporadice, care umplu adesea sufletul întristat de nădejdi luminoase şi noi puteri, ei sunt gata să tragă concluzia că petrecerea împreună cu sfinţii sau, mă rog, cu unii înstăriţi duhovniceşte, întotdeauna lucrează încurajator asupra sufletului. Aceasta este o rătăcire! Nici un sfânt nu ne poate elibera de necesitatea luptei proprii cu păcatul care trăieşte în noi.
El poate să ne ajute prin rugăciune, cu un cuvânt sau cu o învăţătură, să ne întărească prin exemplul său, dar nu poate să ne scutească de muncă şi de nevoinţă.
Şi atunci când unul dintre aceşti îmbunătăţiţi ne trage şi ne cheamă să trăim după porunci atunci ni se poate părea a fi aspru şi nesuferit.
Unii au spus şi spun până astăzi despre Însuşi Hristos că „aspru este cuvântul Lui, cine poate să-L asculte?“ (Ioan 6, 60). Într-adevăr!…
„Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află.“ (Matei 7, 14)
Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvintează! Amin.
Text de Cornel Constantin Ciomâzgă
