Corneliu Vadim Tudor, condamnat post-mortem

Nimeni in aceasta tara nu m-ar putea suspecta ca as fi avut, in trecutul post-comunist, relatii de prietenie sau macar amicale sau de colaborare in vreun fel cu cel care a fost Corneliu Vadim Tudor. Pur si simplu, viata ne-a plasat in tabere total diferite. Au existat chiar intre noi si conflicte publice, destul de rasunatoare. Si cu toate astea, nu mi-ar fi trecut prin cap vreodata, daca as fi fost pus in aceasta situatie, ca dupa moartea acestuia, sa-i refuz cuvenitele onoruri ori semne de recunostinta pentru calitatile si meritele pe care acest om le-a avut.

Cum a fost posibil ca ditamai conducerea Senatului Romaniei sa astepte ca familia lui Corneliu Vadim Tudor sa faca o solicitare scrisa, prin care sa ceara ca trupul neinsufletit al acestuia sa fie expus in holul Senatului Romaniei? Cum de a fost posibil ca institutia Senatului sa nu aiba, ea insasi, aceasta initiativa? Si, mai ales, cum a fost posibil un refuz?

L-am auzit comentand acest caz, pe care nu ma feresc sa-l taxez drept scandalos, umilitor, injositor si degradant pentru Senatul Romaniei, pe cine altul decat pe domnul Ilie Sarbu. Acesta, in doua fraze simple, a reusit sa strecoare intreaga otrava de care poate fi capabila, in aceste zile, societatea romaneasca. Decedatului Corneliu Vadim Tudor i-a fost refuzat un ultim popas in institutia pe care a slujit-o timp de 16 ani, aflandu-se, in doua randuri, chiar la conducerea acestuia, pentru ca, asa cum precizeaza Ilie Sarbu, “comportamentul sau fata de unii senatori a deranjat”. Chiar asa? Las la o parte faptul ca Ilie Sarbu, fie el si ofiter DIE sub acoperire, a absolvit, de bine, de rau, studii teologice si prin grija securitatii a ajuns chiar absolvent al unor cursuri post-universitare in materie. Facute in strainatate, asa cum ii statea bine unui spion. Dar chiar si fara a fi studiat, in mod aprofundat, cartea sfanta a iubirii si tolerantei, Ilie Sarbu ar fi trebuit sa se abtina de la asemenea consideratii facute impotriva unui fost coleg de al sau. Nu numai din cauze tinand de doctrina crestina. In definitiv, Corneliu Vadim Tudor a fost, si nu de putine ori, aliat politic al partidului pe care Ilie Sarbu pretinde ca il slujeste cu cinste.

Sunt sigur ca, in viitor, acest refuz violent si de neinteles, in urma caruia unui om, care a fost atat de mult timp demnitar al statului roman si care ramane in istoria acestei tari drept un scriitor de marca, va ramane, pur si simplu, o pagina neagra. La care noi si alte generatii ne vom raporta cu rusine.

Dincolo de faptul ca Ilie Sarbu – care isi va consuma sinecura intr-o inalta functie de conducere la Curtea de Conturi, o sinecura in deplina incompatibilitate cu pozitia sa de socru al sefului unui Guvern, pe care el si subordonatii sai vor avea obligatia sa-l controleze – s-a exprimat, cum s-a exprimat, atunci cand romanii, cei care l-au iubit si cei care nu l-au iubit, dar l-au apreciat, si cei care nu l-au apreciat, dar l-au respectat, s-au despartit de Corneliu Vadim Tudor, problema pe care eu mi-o pun, acum, este urmatoarea: in cat timp, macar in acest caz, societatea romaneasca va reusi sa se vindece? In cat timp vom sti sa alegem din viata si opera acestei personalitati accentuate, extrem de controversate, care a fost Corneliu Vadim Tudor lucrurile bune? Punandu-le cu grija alaturi de alte lucruri bune, in patrimonial cultural si spiritual al romanilor. Ceasul care numara acest timp ticaie ca un veritabil instrument ce masoara constiinta noastra colectiva.

Articol publicat pe corectnews.ro