În concediul care tocmai mi se termină am avut privilegiul să dau, de două ori în maximum 15 ore, nas în nas cu Roger Moore (postacii portocalii să-l caute pe Google, mi-e silă să le desenez). Interesant e că prima oară s-a întâmplat la câteva ceasuri după ce, într-o discuţie cu nişte prieteni, îmi amintisem că Roger Moore şi-a împrumutat vocea, pentru un mizilic de vreo două milioane de dolari, guvernului chinez, pe traseul turistic din Oraşul Interzis.
De fiecare dată, fatalitatea consumatorului, s-a întâmplat să nu ne întâlnim în blibliotecă, ci să mâncăm în aceleaşi restaurante, situate la câteva zeci de kilometri distanţă unul de celălalt.
Şi tot de fiecare dată m-a suprins plăcut modul lui firesc de a se purta. Deşi lumea-l ştia, deşi patronii restaurantelor îl tratau cu deferenţă (dar şi cu discreţie) şi deşi e o istorie, omul e de o nobleţe comportamentală rară.
Nu tu fiţe de tabloid, nu tu separeuri păzite de dulapi mergători, nu tu alai de limuzine la scară.
Nici nu vreau să-mi închipui cum ar fi arătat, în antiteză, vreo descălecare de “vedetă†dâmboviţeană în Bamboo.
NR. Acest articol îl puteţi citi şi pe www.ciutacu.ro
