Au religiile acelaşi Dumnezeu? Sau sunt mai mulţi dumnezei? Iudaism, creştinism şi islam

Cel mai adesea vorbim despre Dumnezeu ca fiind acelaşi pentru toţi, indiferent de religie. Dar oare avem acelaşi Dumnezeu, noi, ca evrei, creştini sau musulmani? Oare ne închinăm la acelaşi Dumnezeu, atunci când o facem?

Pentru a da răspuns la această întrebare, este insuficientă o simplă descriere a modului în care Dumnezeu s-a revelat în fiecare dintre aceste religii. Dumnezeu reprezintă ceva pentru noi, atâta vreme cât se află în relaţie cu noi. Cuvântul religie provine din latină şi, potrivit lui Cicero, înseamnă relegare, deci o relegare a relaţiei omului cu Dumnezeu. Relaţia cu El este una dintre cele mai personale şi intime. Deci să vedem cine este Dumnezeu în creştinism, iudaism şi islam. Ce fel de relaţie putem lega cu El? Care sunt limitele legăturii noastre cu Dumnezeu? La ce să ne aşteptăm în viaţa de apoi, dacă practicăm una dintre aceste religii? Ca să nu fie cu supărare, le vom urmări cronologic.

În iudaism, la baza relaţiei cu Dumnezeu stă legământul dintre Dumnezeu şi poporul iudeu, care datează de mai bine de 4 000 de ani, de la Avraam încoace. Dumnezeu este creatorul şi, pentru că s-a revelat poporului iudeu, este numit şi Dumnezeul lui Israel. Dumnezeu este milostiv, bun, iubitor, dar mai ales drept şi uneori chiar şi mânios. El împarte recompense şi pedepse, fiecăruia după fapte. În iudaism, nu există o voce comună asupra naturii personale a lui Dumnezeu, unii zic ca da, El este o persoană, alţii zic că nu. În orice caz, relaţia omului cu Dumnezeu este una personală.

Dumnezeu îşi arată faţă de oameni, în primul rând, atotputernicia. Raporturile om-Dumnezeu se bazează pe o împletire de iubire cu teamă. Nu de puţine, Torah prezintă teama ca pe o virtute. „Să păzeşti poruncile Domnului, Dumnezeului tău, ca să umbli în căile Lui, şi să te temi de El”, se spune în Deuteronom 8:6. Totuşi, deşi teama pare să joace un rol atât de important, iubirea este cea la care trebuie să se ajungă în final: „Aşadar, Israele, ce cere de la tine Domnul Dumnezeul tău? – Numai aceasta: să te temi de Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să-L iubeşti şi să slujeşti Domnului Dumnezeului tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău” – Deuteronom 10:12. Aşadar, cere să fie iubit cu toată inima şi cu tot sufletul, deci o angajare totală. Dumnezeu este numit tată, deoarece este creatorul, protectorul şi cel care dă legea oamenilor. Nu de puţine ori, în rugăciuni, iudeii se adresează cu tată. Evreii se roagă de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara.

Relaţia de tată-fiu este una metaforică, omul nu are şi nici nu poate avea aceeaşi natură cu Dumnezeu, ci poartă chipul său şi se străduieşte să dobândească asemănarea cu El. Omul poate deveni asemănător cu Dumnezeu prin lucrarea bunătăţii şi iubirii şi urmarea căii trasate de El. Rabinii susţin că această asemănare duce la o unire cu Dumnezeu, într-o oarecare măsură, prin scopul şi lucrarea binelui. După moarte, există mai multe posibilităţi cu ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte: sufletele celor drepţi merg în rai sau se poate reîncarna (viziune considerată a fi mai degrabă sectară), ori poate aştepta până când va veni Mesia, când vor fi înviate, ori sufletele slabe pot fi distruse de demoni la moarte.

În iudaism, Dumnezeu nu s-a mai revelat de aproximativ 2 500 de ani, de la ultimul dintre cei 12 profeţi mai mici, Malachi. Însă adevărata revelaţie este considerată a fi cea dată prin Moise, pe muntele Sinai.

Creştinismul este religia întemeiată de Iisus Hristos în urmă cu mai bine de 2 000 de ani. Întreaga relaţie a omului cu Dumnezeu porneşte de la răstignirea şi învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeul creştin este Sfânta Treime, un singur Dumnezeu în fiinţă şi întreit ca persoană: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

În creştinism, porunca este iubirea: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22: 37). Iubirea de Dumnezeu ia expresie, în primul rand, prin iubirea de aproapele, aproapele fiind absolut toţi oamenii din lume, fără nici o deosebire de religie sau de neam, aşa cum era în iudaism, unde aproapele era doar cel familie şi uneori din comunitatea evreiască. Frica nu-şi mai are locul. Nu de puţine ori, minunile şi cuvintele lui Hristos erau atât de mari, încât cei prezenţi se înspăimântau, iar El atunci îi liniştea, spunând: „Nu te teme!”.

În Creştinism, relaţia omului cu Dumnezeu este cea de Tată-Fiu, în mod practic, concret, nu doar simbolic. Cum poate deveni omul fiu a lui Dumnezeu în mod concret? Nefiind vorba de o relaţie tată-fiu simbolică, trebuie să fie vorba de o relaţie ce ţine de natură, de substanţă. Omul devine fiu prin unirea cu Dumnezeu. Şi iarăşi, nu e vorba de o unire simbolică, ci concretă, reală. Cum? Dumnezeu a iubit atât de mult omenirea, încât a dat pe unicul său fiu, Iisus Hristos, să ia natura omenească asupra sa în mod deplin, cu tot ce implică ea, dar mai ales suferinţa şi moartea. Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, natura omenească a fost unită de natură dumnezeiască, fără a se amesteca însă. Această unire a permis lui Hristos să ia toate păcatele omenirii asupra sa şi să le ispăşească, prin moartea pe cruce.

Creştinismul spune că omul are conştiinţa de fiu, zidită de Dumnezeu. Hristos ne cheamă să-I fim fraţi toţi întru El şi fii ai lui Dumnezeu Tatăl. Cum devine omul, o fiinţă atât de supusă păcatului fiu a lui Dumnezeu în mod concret? Devenind asemănător cu Dumnezeu. În creştinism, Dumnezeu nu mai pare să fie drept: primul om pe care îl ia în rai este un tâlhar, face din desfrânaţi apostoli şi sfinţi, ca Sfânta Maria Magdalena, face din prigonitori apostoli mari, ca Sfântul Apostol Pavel, în timp ce este crucificat, se roagă pentru iertarea păcatelor proprilor călăi, ne cere să ne iubim vrăjmaşii, ne cere să întoarcem celălalt obraz, când suntem pălmuiţi, ne cere să facem bine celor care ne fac rău. Dreptatea lui Dumnezeu este complet diferită şi neaşteptată. Dar întrebarea este: poate omul să facă ce-i cere Dumnezeu? Poate el să întoarcă celalălat obraz, dacă este lovit, când primul instinct este de a ridica mâna să lovească înapoi? Răspunsul este cel puţin surprinzător: nu poate! Omul nu poate fi cu desăvârşire bun. Omul devine bun doar cu harul lui Dumnezeu. Harul Învierii, harul primit prin Duhul Sfânt care s-a pogorât peste apostoli. Harul este energia lui Dumnezeu, parte din dumnezeire. Dumnezeul creştin pare să ceară imposibilul. Şi chiar cere. Doar că dă harul, pentru ca imposibilul să devină posibil. Şi lucrând, puţin câte puţin, omul devine treptat, după o viaţă întreagă, asemenea lui Dumnezeu. Deşi pentru celelalte religii monoteiste este blasfemie, în creştinism, omul devine un soi de dumnezeu, dumnezeu după har. Adică, nu dumnezeu după natură, ci un dumnezeu devenit din împreună-lucrarea cu Dumnezeu, prin har. Această chemare a omului, de a fi fiu şi totuna cu Dumnezeu, nu are loc în virtutea vreunui merit, pentru că omul merită să fie rob. Este datorită iubirii lui Dumnezeu. El a luat asupra sa păcatele omenilor, pentru a-i ridica pe aceştia la o cinste mai mare decât îngerii. Şi chiar mai mult de atât. Un om, mai precis o femeie, Maica Domnului, este prima după Dumnezeu, prima după persoana Sfintei Treimi.

Totuşi, ca şi creştin, a fi invitat la statutul de fiu nu este o dovadă de mândrie sau de vreo urmă de superioritate. Nici vorbă. Cine face astfel, se osândeşte. Chemarea de fiu este o responsabilitate, mai mult, o datorie. Iar cel care nu o îndeplineşte, ca şi creştin, cu atât mai mult va fi tras la răspundere. Astfel, cheia înţelegerii stă în Înviere. Prin Înviere, Dumnezeu a trimis harul său asupra celor care cred în Hristos. Toţi oamenii din lume sunt protejaţi de harul lui Dumnezeu, numit harul proniator. Creştinii au şi un alt har, harul primit după Înviere, numit harul sfinţitor, adică harul care sfinţeşte şi uneşte omul cu Dumnezeu. Omul este fiu în mod real şi concret a lui Dumnezeu, pentru că el se naşte din nou „de sus”, cum zice Hristos, din apă şi Duh, adică prin Taina Sfântului Botez.

În creştinism, aflăm că a-L vedea pe Dumnezeu ca mânios este erezie, adică o îndepărtare de dreapta credinţă. Dumnezeu este neschimbător, plin de iubire şi pace. Iar dacă omului i se întâmplă ceva rău, este pentru că s-a îndepărtat de iubirea Lui, pentru că nu-I mai permite lui Dumnezeu să-l protejeze cu harul Lui. Omul intră în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune, care trebuie să fie neîncetată şi în Duhul Sfânt, până la rugăciunea inimii, adică rugăciunea în care nu se mai roagă omul, ci Duhul Sfânt în om. Creştinii vorbesc cu Dumnezeu în inima lor, deoarece îl primesc înlăuntrul lor pe Hristos la Botez. Îşi dau întâlnire cu Dumnezeu în inimă. Coborând mintea în inimă şi unindu-le în locul cel mai intim şi mai ascuns. În viaţa de apoi, omul merge să locuiască în iubirea lui Dumnezeu, merge să se desăvârşească în iubire şi să trăiască în bucuria şi pacea lui Dumnezeu ca fiu. Revelaţia, în creştinism, este continuă, nu se opreşte niciodată, are loc prin intermendiul oricărui om care se învredinceşte să-l primească pe Sfântul Duh în sufletul său, devenind asemănător cu Dumnezeu.

În islam, relaţia Dumnezeu-om este foarte diferită. În primul rând, islamul nu înseamnă terorism, islamul nu este totuna cu islamism. Islamul este o religie întemeiată de Mohamed în secolul al VI-lea. Conform cărţii sfinte a Islamului, Coranul, şi a colecţiei de întâmplări şi învăţături complementare, expuse în ceea ce poartă denumirea de ahadith, relaţia omului cu Dumnezeu este ca cea dintre rob şi stăpân. “Toţi cei care se află în ceruri şi pre pământ vor veni la Cel Milostiv ca robi”, spune Surat Maryam, versetul 93. În acest fel descrie islamul relaţia om-Dumnezeu. Teologii musulmani o iau ca atare. Totuşi, în interpretările recente ale islamului, există teologi care, mai ales în dialogul comparativ cu creştinismul, explică această relaţie ca un raport între creatură şi creator, de unde creatorul este stăpânul creaturii, pentru că l-a creat. Astfel, cuvântul „islam” se traduce prin supunere. Deci, în faţa lui Dumnezeu, trebuie să te supui în islam cu conştiinţa de rob. Dumnezeu este creatorul şi stăpânul universului, iar, în virtutea măreţiei sale, omul rămâne rob. Dumnezeu este bun şi milostiv, iartă păcatele şi protejează omul, pentru ca la sfârşitul vieţii să-i ofere un mormânt plăcut, dacă a fost un om bun şi un mormânt în suferinţă, dacă a fost un om rău; mormântul fiind locul unde musulmanii rămân până la judecata de apoi, aceeaşi judecată pe care o aşteaptă şi creştinii, numai că în mod diferit. După judecată, musulmanii merg în rai, unde se bucură trupeşte de toate plăcerile care se află şi acum pe pământ: hrană, băutură, sex etc. Comunicarea musulmanilor cu Dumnezeu are loc prin intermediul rugăciunii de cinci ori pe zi, după un ritual bine determinat.

Coranul conţine foarte multe avertizări asupra modului în care trebuie să ne raportăm la Dumnezeu, de genul: „Şi fiţi cu frică de Allah şi să ştiţi că Allah este aspru în pedeapsă!” Găsim acelaşi Dumnezeu, care inspiră teamă şi care împarte pedepse. Nici un cuvânt din Coran nu vorbeşte, şi nici măcar nu sugerează, că Dumnezeu ar fi tată. Teologii islamici sunt ferm împotriva modului de adresare către Dumnezeu ca tată. Totuşi, El trebuie iubit. Singurul verset care vorbeşte clar despre iubirea de Dumnezeu este numărul 31, în Surat 3: „[O, Profetule] Dacă Îl iubiţi pe Allah, urmaţi-mă şi Allah vă va iubi şi vă va ierta păcatele voastre! Allah e Iertător, Îndurător [Al-Ghafur, Ar-Rahim]!”. Astfel, în schimbul iubirii, un musulman primeşte iertarea păcatelor. Odată iertate păcatele, mântuirea este aproape sigură. Versetele care vorbesc despre iubirea de Dumnezeu sunt mai degrabă indirecte: prin milostenie, prin căinţă, prin înfrânare, prin lupta pentru credinţă, prin fapte bune şi prin teamă. Odată cu Mohamed, revalaţia divină s-a încheiat, Coranul fiind considerat revelaţia desăvârşită a lui Dumnezeu pentru oameni.

Acestea fiind descrise, rămâne întrebarea: ne închinăm la acelaşi Dumnezeu? Care o fi Dumnezeul cel adevărat? Să fie cel din islam sau cel din iudaism sau din creştinism? Asta rămâne să afle fiecare. Folosidu-şi discernământul şi întrebându-L pe Dumnezeu. Apoi să primească. Care Dumnezeu ne face să tresalte inimile noastre şi să se umple de iubire, pe acela ar trebui să-L urmăm.

Foto- lovendal.net