Ultima saptamana, incepand cu anuntul candidaturii lui Marian Munteanu din partea liberalilor la Primaria Municipiului Bucuresti, a stat sub semnul dezgroparii istoriilor vechi de peste douazeci de ani. Articolele semnate de Munteanu in periodicul Miscarea sau declaratiile sale din ultimele doua decenii au redevenit subiecte de interes pentru toti cei care cauta motive de discreditare a candidatului PNL. Cu toate acestea, nimic despre cei care condamnau – in 1990 – Piata Universitatii si care il critica acum pe fostul lider al studentilor nu a fost dezgropat de arheologii presei.
Pentru o justa informare a cititorilor cu privire la istoricul si profilul real al celor pro si contra Marian Munteanu si Fenomenul Piata Universitatii, Lumea Romaneasca va prezinta o serie de materiale publicate in 1990 de actualii formatori de opinie.
Recent, jurnalistul Cristian Tudor Popescu a comentat desemnarea lui Marian Munteanu in cursa pentru Bucuresti, aratand ca este „o insulta la adresa electoratului PNL si la adresa bucurestenilor”. In plus, CTP crede ca Marian Munteanu „are discurs de Mesia” si este dezinteresat de Primaria Capitalei.
Insa pozitionarea ostila fata de Munteanu a fostului redactor-sef de la Adevarul nu e o chestiune de data recenta. Dimpotriva, jurnalistul s-a numarat printre primii critici din presa ai lui Marian Munteanu dar si ai „golanilor” din Piata Universitatii.
Cristian Tudor Popescu si editorialul „Spirala violentei” publicat pe 16 iunie 1990 in cotidianul Adevarul.
„Ca pe 13 iunie a avut loc la Bucuresti o tentativa de lovitura de stat este un fapt a carui negare nu poate fi discutata decat in termenii cretinismului sau candorii, dupa cum se exprima d-l Razvan Theodorescu. Oricine s-a aflat in acele ore la Televiziune, la Interne sau la Politie poate rememora mirosul salbaticiei si fricii care pluteau in aer. E lesne de inteles ca imaginile din seara aceea, transmise de TVR, si mai ales lipsa oricaror imagini, vreme de 40 de minute pe micul ecran, au creat, inevitabil o stare de tensiune, de panica, in intreaga tara. Ceea ce s-a intamplat a doua zi in Bucuresti, incepand cu primele ore ale diminetii, a fost o reactie tot atat de inevitabila; spirala violentei odata initiata, urca intruna. Aceasta reactie s-ar fi produs si in lipsa apelului prezidential, care a avut ca principal efect diminuarea creditului de care se bucura presedintele si guvernul. In aceste conditii, comportamentul grupurilor mineresti si muncitoresti nu a fost, nici nu avea cum sa fie, pasnic. Faptul ca presa straina nu vrea sa vada decit violentele acestei, sa-i spunem, „politii civile”, trcind cu nonsalanta peste cele intamplate in 13, este un lucru cit sa poate de iritant, dar asta nu inseamna ca aceste violente pot fi trecute sub tacere. Unul dintre aspectele cele mai grave il constituie faptul ca alegerea victimelor s-a facut, de multe ori, pe baza unor denunturi urlate in gura mare, sau a unor indicii tragicomice: parul lung sau barba la baieti, fusta scurta la fete.
Un comunicat Rompres de ultima ora, ne pune insa pe ganduri in privinta identitatii faptuitorilor de violente din ziua de 14: conducerea P.N.T.-c.d. arata ca in ziua de 14 iunie , orele 5,00 un grup numeros de indivizi travestiti (s.n) in mineri au patruns prin forta in sediul partidului din b-dul Republicii; inarmati cu rangi, topoare si tarnacoape, acestia au procedat la maltratari grave, devastari si sustrageri.”
