„În ultima vreme, Traian Băsescu a evoluat spre o neglijenţă „retorică“ sporită, asupra căreia ar fi indicat să reflecteze, mai ales în vremuri de criză, cînd nivelul de iritabilitate al tuturor e mai ridicat ca oricînd”, scrie Andrei Pleşu în Dilema veche.
De când se ştie preşedinte, Traian Băsescu îi ceartă pe toţi care nu sunt de acord cu deciziile domniei sale, fie că sunt adversari politici, pe care îi vede ca pe nişte duşmani, fie că sunt foşti colaboratori.
Din ultima categorie, cea de foşti colaboratori, puţini s-au încumetat să-i dea vreo replică preşedintelui. Cel care o face din când în când este fostul consilier prezidenţial, Andrei Pleşu.În rest, preşedintele pare că are binecuvântarea multor intelectuali pentru declaraţii grave şi jignitoare.
În ultimul număr al revistei Dilema însă, Andrei Pleşu îl taxează usturător pe fostul său şef de la Palatul Cotroceni, într-un editorial numit Ce nu trebuie să spună un preşedinte. Andrei Pleşu îl îndeamnă pe Traian Băsescu să fie şi de-al altor şefi de stat, nu numai din popor, să respecte fişa postului de preşedinte.
„Trebuie să fie niţeluş şi „de-ai lor“, de-ai preşedinţilor. Adică să respecte unele reguli, să fie în acord cu „fişa postului“, să ştie bine ce se cade şi ce nu se cade atunci cînd reprezinţi nu particularităţile firii proprii, nu o navă comercială între altele, ci o ţară întreagă. Nu vreau să spun că originalitatea, spontaneitatea, gestul tranşant ar fi, în această postură, interzise. E bine, însă, ca ele să fie ambalate cu grijă, cu inteligenţă şi, dacă se poate, cu un minim bun-gust.â€
Fostul colaborator al lui Traian Băsescu nu uită nici ultimale declaraţii ale acestuia.
„Un preşedinte nu trebuie nici să se dea pe sine drept exemplu de precaritate salarială: un profesor lucrează 16 ore pe săptămînă, eu – 16 ore pe zi. Ergo: sunt mai prost plătit decît un profesor. E o dublă probă de ignoranţă şi meschinărie. E aproape stingheritor să te afli în situaţia de a explica unui preşedinte de ţară că cele 16 ore de predare ale unui profesor au, ca fundal, lungi zile şi ani de pregătire, că actorii nu „prestează“ strict două ore pe seară ocupîndu-se, în restul timpului, cu tăierea frunzei la câini, că nu toate meseriile pot fi reduse, cum spunea, cândva, academicianul Grigore Moisil, la numărul de „ore-cur“ petrecute la birou. E nevoie şi de „ore-cap“, greu cuantificabile. Ca să nu mai spunem că preşedintele nu plăteşte din salariul său nici chirie, nici întreţinere, nici combustibil, că are asigurate, pe gratis (respectiv pe fonduri de protocol), o sumedenie de servicii, pe care muritorii de rând nici nu le visează. Nu zic: e normal ca preşedintele să beneficieze, pe perioada mandatului său, de asemenea privilegii anexe. Ce nu e normal e ca tocmai el să aducă discuţia la acest nivel.
Preşedintele nu trebuie nici să dea note de bună purtare partidelor politice şi cu atât mai puţin partidului din care provine. A spune: „Nu am niciun amestec în deciziile PD-L, dovadă că dacă era după mine X, Y şi Z ar fi fost evacuaţi“, e ditamai amestecul! Dar aici nu mai e vorba doar despre „ce nu trebuie să spună un preşedinte“. E vorba despre respectul colaboratorilor apropiaţi, despre delicateţe sufletească şi despre loialitate”.
