Aceasta este opinia Papei Francisc, pronunțată la mijlocul lunii septembrie în predica ținută la cimitirul militar Redipuglia pentru cei căzuți în războaiele secolului trecut: “Chiar astăzi …. poate că putem vorbi despre un al treilea război mondial, unul purtat în fragmente, cu crime, masacre și distrugeri.” O idee care rezumă angoasele provocate de aglomerarea crizelor și dezastrelor din ultimele luni: nesfârșitul conflict dintre statul israelian și Hamas în Gaza, războiul din Ucraina și ceea ce se prezintă ca o reluare a politicii Rusiei de extindere teritorială agresivă, manifestările de o brutalitate fără precedent ale Statului Islamic în Siria și Irak, epidemia de Ebola care amenință ca dintr-o zi în alta să evadeze din focarul african și să devină mondială. La toate acestea s-au adăugat violențele islamiștilor Boko Haram în nordul Nigeriei, iar recent, apariția prozeliților ISIL în Africa de Nord. Să adăugăm sinistra descoperire a modului în care extremismul islamic a incubat în interiorul celor mai consolidate democrații europene producând sute de tineri voluntari francezi, britanici, belgieni, germani – cei mai mulți din familii musulmane – care pleacă spre Siria atrași de mirajul sângeros al restabilirii unui așa-zis Califat.

În acest timp extremul-orient își cere, la rândul său, dreptul la atenția lunii prin protestele pro-democratice din Hong Kong.  Și pentru că tot am ajuns cu lista crizelor în China, să mai spunem că și de aici s-a auzit o voce (semi-oficială) care ne spune să al treilea război mondial ar fi început: profesorul Han Xudong de la Academia Națională de Apărare pentru Eliberarea Poporului a spus-o pentru „Global Times”, publicație guvernamentală chineză.

Care este opinia liderilor occidentali? După o perioadă de câțiva ani – ani dificili, de criză economică mondială – în care părea tot mai neclar dacă occidentul mai are sau nu un leadership coordonat, un răspuns pare să se fi ivit în a doua jumătate a lunii septembrie, la Adunarea Generală anuală a ONU. Președintele Barak Obama a anunțat că SUA își reiau rolul de lider și a indicat Rusia, Ebola și mai ales ISIL, noul chip al extremismului, ca fiind principalele pericole ale epocii noastre. Un anunț concretizat imediat în coaliția americano-europeano-arabă care bombardează pozițiile Statului Islamic în Siria și Irak.

Președintele Obama adresa în 23 septembrie o scrisoare celor două camere ale Congresului Statelor Unite, informându-le că, în baza rezoluției ONU, SUA și aliații săi arabi au început bombardamentele în Siria. O diferență majoră în comparație cu atitudinea aceleiași administrații americane în august 2013, când președintele sirian Bashar al-Assad era acuzat de utilizarea armelor chimice contra proprii populații în Ghouta. În acel moment, în pofida emoției generale a presei occidentale, președintele SUA a preferat să ceară acordul Congresului în privința unei intervenții în Siria, în condițiile în care era de evident pentru toată lumea că răspunsul aleșilor urma să fie negativ. Retrospectiv, putem spune că refuzul a fost mai degrabă prudent, pentru că nici circumstanțele utilizării armelor chimice în Ghouta nu mai par acum atât de clare, iar pe de altă parte regimul președintelui Assad continuă să reziste inclusiv datorită sprijinului unei părți a societății siriene. Totuși, diferența dintre cele două atitudini ale președinției americane rămâne un fapt, anume un fapt care ne atrage atenția asupra dimensiunii pericolului pe care îl reprezintă Statul Islamic.

 

Un pericol care începe să preocupe și Turcia tradiționalistului Recep Erdogan care știm că a asigurat în ultimii doi ani principalul culoar de trecere a jihadistilor între Europa și Siria-Irak.

Președintele Erdogan a obținut din partea parlamentului aprobarea de a se alătură coaliției anti-ISIL, dar atitudinea sa în contextul asediului de la Kobani este grăitoare. După ce Erdogan se adaugase listei lungi și paradoxale a dușmanilor ISIL amenințați cu atentate, alături de Barak Obama, François Hollande, David Cameron, de guvernele țărilor din Golf și de cele ale Australiei și Canadei, ba chiar și de Vladimir Putin, începem să vedem o exasperantă și foarte interesată atitudine de non-combat a președintelui turc în fața jihadiștilor. Președintele Erdogan se teme de constituirea unui stat al kurzilor în nordul Irak-ului, ceea ce ar fi o compensație pentru nedreptatea care li s-a făcut acestora în secolul trecut, la redesenarea frontierelor din regiune după 1918, precum și o răsplată bine-meritată pentru rezistența pe care astăzi o opun extremismului islamist. Apariția unui stat kurd ar fi, însă, echivalentul unui dezastru geopolitic pentru Turcia. În schimbul intervenției terestre, absolut necesară dacă dorim stoparea expansiunii jihadiste, Turcia dorește să aibă cuvântul decisiv în instalarea unui nou regim politic în Siria. În mod evident, conservatorul tradiționalist sunnit care este Erdogan dorește o sferă de influență mai largă în Orientul apropiat, care să-i ralieze pe sunniți și să marginalizeze alte grupuri religioase. Pe de altă parte, regimurile țărilor aflate în coaliția anti-jihadistă, cu deosebire cele din Emiratele Arabe și Saudiții, încep să vadă tot mai clar pericolul destabilizator pe care îl aduce extremismul. 

 

De ce este ISIL (sau Statul Islamic, sau ISIS) diferit de alte organizații extremiste? Cel mai evident răspuns este cota extremă de violență de care acest grup este capabil, mult superioară prin inventivitatea sinistră precum și prin amploare (inclusiv amploare teritorială) altor jihadiști, inclusiv Al-Qaeda, Al-Nosra, Boko Haram și, în orice caz, lăsând mult în urmă Hamas sau Frații Musulmani. S-a vorbit mult despre strategia de comunicare a ISIL, despre faptul că pentru prima oară o organizație teroristă nu numai că revendică actele comise, dar se preocupă de propagarea informației folosind cele mai influente medii și cele mai percutante strategii. Videoclipurile decapitării jurnaliștilor americani, imaginile cu măcelurile de la Mossul, Kocho sau Ghraneidj anume transmise pentru a se vedea că este vorba despre civili, copii de șapte-opt ani agitând capetele celor asasinați arată nu numai faptul că atrocitățile nu sunt ascunse, ci dimpotrivă, că sunt privite ca o sursă de glorie și un motiv de laudă. De altfel ISIS publică anual un raport de activitate. În cel referitor la anul 2013 enumeră ca dovadă a eficacității luptătorilor săi 1083 de asasinate, 4465 atentate cu bomba artizanala, peste 10 000 de operațiuni armate în Irak …. raportul are 400 de pagini. O strategie de comunicare care aduce Statului Islamic o aură de morbidă seducție care fascinează tineri musulmani (inclusiv convertiti recent) din țările europene, din Statele Unite sau Australia și care-i atrage să devină recruți sau, în cazul femeilor, soții de jihadiști. Mecanismele psihologice, sau mai exact psiho-sociale, care stau în spatele acestei atracții sunt un alt subiect, dar cert este faptul că propagandiștii Statului Islamic le cunosc foarte bine, cum se vede din blogurile semnate de personaje precum Umm Layth sau ca “Pasărea din Jannah”. În foarte scurt timp ISIL pare să devină mai atractivă pentru jihadiștii sunniți din occident decât a fost vreodată Al-Qaeda.

            Politica afișării violenței extreme are și o altă țintă: intimidarea și șantajarea occidentului. Recrutarea tinerilor, atrocitățile comise contra civililor, răpirea copiilor (vezi cazul elevilor kurzi răpiți pe drumul spre casă în luna mai, în Siria), chiar și amenințarea patrimoniului cultural și arheologic, sunt tot atâtea atacuri la adresa lucrurilor care contează pentru societățile moderne și democratice. Toate aceste gesturi, pe care precursorii ISIL precum talibanii le-au comis deja, sunt mai mult decât un mijloc de a semăna teroarea, sunt o formă de a se răfui cu lumea modernă, o manieră de a-i ataca modul de viață în mod intim, așa cum numai persoane care cunosc occidentul din interior ar putea să o facă.

            Amenințarea pe care o prezintă ISIL depășește însă această dimensiune a terorii, pentru că ISIL se transformă rapid într-un stat, cu stuctură și teritoriu, dar mai ales cu o ideologie cu aspecte care șochează chiar și alte grupuri islamiste. Ideologia este concentrată în 16 puncte: pedepsirea opozanților prin executare, crucificare, amputarea membrelor și exil (art. 5), distrugerea tuturor monumentelor pre-islamice (art. 13), dezumanizarea femeilor (art.14), revenirea creștinilor, evreilor, yazidiților la statutul medieval de „dhimmi„ etc. Auto-proclamatul calif Ibrahim Al-Bagdadi a denunțat cele trei pericole venite din occident, îndemnându-și supușii să le respingă cu orice preț: democrația, laicitatea și naționalismul. Din nou, este o dovadă a unei excelente înțelegeri a esenței lumii moderne occidentale, pentru că acesta sunt valorile sale fundamentale. Includerea naționalismului între valorile ce trebuie distruse este poate elementul cel mai interesant. Atacarea naționalismului este inevitabilă pentru cel care se dorește întemeietorul unui califat – adică al unei puteri universale care reunește toți “credincioșii” – dar este și indiciul care ne arată din ce profunzimi ale lumii arabe a ieșit la suprafață această contra-reacție la modernizare. Iar contra-reacția include și o regândire a Islamului însuși, într-o formă care-i șochează chiar și pe clerici apropiați de Frații Musulmani. Partea delicată a lucrurilor este, însă, aceea că organizarea religioasă a Islamului nu stabilește autorități absolute, iar ISIL își poate permite să nu recunoască decât opiniile acelor clerici care aprobă punctele de vedere ale “califatului”.

Faptul că în numele acestei ideologii ISIL are capacitatea de a executa în paralel un plan de expansiune militară care aduce militanții săi la doi pași de Bagdad și un plan de organizare statală plasează Statul Islamic într-o nouă ligă a pericolelor și explică acțiunea neobișnuitei coaliții internaționale. În plus, demontarea sa este cu atât mai urgentă cu cât succesul pe care îl are această organizație stimulează competiția între grupurile extremiste. Al-Qaeda, cu deosebire, încearcă să recupereze terenul pierdut: urmașul lui Ben Laden, Ayman al-Zawahari a anunțat încă din august intenția de a include musulmanii din Asia de sud și sud-est în jihad, iar la finalul lui septembrie a anunțat constituirea aripii indiene a organizației.

Faptul că pericolele directe și indirecte pe care le reprezintă ISIL sunt de natură să producă alianțe până de curând improbabile are și un revers: coaliția anti-jihadistă va apropia și ea cealaltă tabără. L-am văzut deja pe liderul Al-Nosra, extremiștii sirieni rivali ai ISIL, acuzând faptul că atacul coaliției conduse de SUA nu este întreptat contra Statului Islamic, ci contra Islamului însuși. Mai mult, partea dificilă a planului de demontare a ISIL încă nu a început. Bombardamentele, deși au unele efecte, nu au descurajat trupele extremiste care asediază orașul kurd Kobane, la frontiera turco-siriană, și nici ofensiva lor din centrul Irakului. Armata irakiană își revine cu greu, peshmerga kurzi sunt prea puțini, iar curajul lor nu suplinește lipsa de instruire, în timp ce militanții ISIL sunt bine finațați, bine înarmați și mai ales bine conduși de către foști ofițeri din armata lui Saddam Hussein. În mod evident aliații nu se vor putea limita la bombardamente, iar pregătirea, în tabere de antrenament din afara țării, a unei armate de militanți sirieni „moderați„ , va lua timp. O organizație precum ISIL, deja consolidată în teritoriu, nu poate fi demantelată decât printr-o intervenție directă, pe teren. Este un război pe care societățile occidentale nu și-l doresc, care va fi greu de acceptat după experiențele celor recente din Irak și Afganistan, dar unul pe care nu îl pot evita. În primul rând pentru că, evitându-l, îl vor avea chiar la ele acasă. Dacă jihadismul extrem, anti-modern, anti-occidental nu este oprit din expansiunea sa în Orient, el nu se va opri din proiectul de a ataca la ele acasă, pe diverse căi, democrațiile occidentale și orice altă societate care se inspiră, chiar și în interpretări proprii, din modul de viață modern. Dacă nu are dreptate în sens propriu, Papa Francisc are dreptate cel puțin în sens simbolic. Suntem într-un război, iar acest război opune modernitatea aflată în plin proces de globalizare unei forțe anti-moderne radicale, care nu își găsește locul în noua așezare a lumii și care are propriul plan pentru viitorul nostru.

 

 

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.